blogul lui Florin Dumitrescu
Andreea Oagana a bătut un Apropo TV, două duminici la rînd, despre militantismul artiştilor (al vedetelor cică)… printre alţii şi mie, în calitate de textier al Sarmalelor Reci. Materialul e extins şi conţine – woaaah – şi mărturiile unor petarde TV (tratate însă cu ironia moisesciană)… Eu m-am trezit pe un foarte onorant loc, alături … Read more
I-am promis lui Comanescu un claim pentru campania de sprijinire a Asociaţiei IHTIS pentru persoane cu dizabilităţi, în frunte cu extraordinara Mihaela Mihăescu. Am vrut să exprim faptul că donaţia de cîte un euro solicitată este una nu a milei, ci a demnităţii umane. După selecţii şi sublimări succesive, zic atît: Să fim întregi împreună!
De data asta Advertising Guru ia în lupă campaniile sociale; cum s-ar zice, propaganda civică; publicitatea cu scopuri umanitare. Există şi acolo erotism? Se pot trimite stimuli trupeşti şi în mesajele „targetate” pe suflet? – Păi da, dacă se dovedeşte că slujesc cauza…
Reclama CALpatina a intrat în colimatorul nostru. Cică: De ce se-nghesuie Carpatina în acelaşi lift cu Dorna? Tot a ieşit sfadă: Ana Militaru scarmănă agenţia, eu iscodesc clientul. Related link: Mulino Bianco ‘94 şi teoria textierului despre incursiunea naturii în oraş
Am pus titlul articolului la ora trei (aproape patru) noaptea, cînd am terminat de scris: “Întîi să vînd ceva, pe urmă-mi fac reclamă”. Mda, se putea mai bine… dar şi mai rău, date împrejurările. Adina Popescu, coordonatoarea numărului, şi Ruxandra Tudor, SGR, au fost întruchipări ale răbdării şi (respectiv) clarităţii. Omagii.
… am scris în ultimul B-24-FUN. Reiau aici integral:
“Cu câţi de n se scrie cappuccino?”
Da, se vând prafuri în localurile cu fumuri!
Există o strategie a marilor producători de a-i face pe consumatorii foarte tineri să se deprindă cu cafeaua, încă dinainte să ajungă s-o bea de plăcere sau de nărav, ca adulţii. E deja o modă: moda pliculeţelor colorate şi a prăfuleţelor aromate, care trebuie doar amestecate cu apă caldă şi… gata băuturica aceea plină de sex-appeal şi simpatie (başca un gust de lăptişor dulce regresiv care îi alină pe micii consumerişti neînţărcaţi).
Strategia spune clar (altfel nu şi-ar copia-o multinaţionalele una de la alta peste umăr): le amesteci guguştiucilor puţin nes cu lapte praf, ciocolată şi niscai E-uri aromate, le deşerţi în pliculeţe sclipicioase şi le serveşti cu multă reclamă bălţată pe posturile muzicale.
Asta e socoteala de acasă. Cea din târg e însă aşa:
Ne-am încontrat şi nu prea, Ana Militaru şi cu mine, pe tema ultimei campanii la credite. Titlul dezbaterii: Şut, tzukahara, game şi crediiit! Primul comentator spune cu mai multă vehemenţă ceea ce mi s-a părut şi mie, dar n-am fost sigur: anume că mesajul e într-atît de ambiguu, încît se înţelege mai degrabă contrariul. Citez … Read more
Am vrut să dau titlul ăsta ultimului ArgueAds, dar Ana Militaru, partenera mea în această serie de dezbateri de pe IQads, m-a descurajat: oamenii de la SRR nu au (încă) ((destul)) umor… Şi în niciun caz autoironie. Nu au seninătatea celor de la Avis, cînd cu faimoasa campanie şaizecistă, în care admiteau că sînt nr. 2, tocmai ca punct de pornire a promisiunii că “se străduie mai mult”. De fapt, Radio România este pe un loc mult mai slăbuţ în ierarhia audienţei, ceea ce nu ajută deloc la dezinhibarea instituţională. Dimpotrivă. Glumiţele SRR-iste din ultima campanie de panotaj mi se par răutăcioase, profund mizantropice şi ameţitor de arogante. Aşa cum cerşetorii îşi etalează rănile ca să ne înduioşeze, SRR-ul îşi etalează frustrarea cronicizată, ca să ne facă pasămite să rîdem superior şi complice de o “terţă parte”, alcătuită din inculţi, manelişti şi superficiali.
Am lăudat un singur claim, cel de pe panoul negru (Radio România se prinde greu. Doar de către unii…), căruia i-am schiţat un început de analiză, lăsat apoi în suspensie, din motive de alerteţe a dialogului.
Din cicliul “cross promotion fără voie”
De curînd prin tîrg şi pe ecrane:
Mascotele de la Orange cîntă la 4 mîini la un instrument de suflat (flaut), sub claimul: “Îţi cîntăm în strună!” Dacă o să observ că flautul n-are strune, o să-mi aud vorbe că sînt prozaic, că nu-nţeleg, că subestimez inteligenţa consumatorului… Numai că…
În răstimp, la Vodafone, o violonistă ne cîntă la propriu în strună, dîndu-şi 4/4-uri cu un DJ.
Lui Guillaume de Villeneuve îi datorăm Les Crieries de Paris, operă din sec. XIII studiată azi de către lingvişti şi medievişti.
Maître Guillaume consemnează strigătele negustorilor din Paris, ceea ce reprezintă pentru noi azi un preţios izvor istoric. Ce nu am spus în articolul poate prea entuziast din B24 este că acest etnolog malgré lui se simte obligat de uzanţele vremii să-şi încingă materialul cules în octosilabi rimaţi: