… am scris în ultimul B-24-FUN. Reiau aici integral:
“Cu câţi de n se scrie cappuccino?”
Da, se vând prafuri în localurile cu fumuri!
Există o strategie a marilor producători de a-i face pe consumatorii foarte tineri să se deprindă cu cafeaua, încă dinainte să ajungă s-o bea de plăcere sau de nărav, ca adulţii. E deja o modă: moda pliculeţelor colorate şi a prăfuleţelor aromate, care trebuie doar amestecate cu apă caldă şi… gata băuturica aceea plină de sex-appeal şi simpatie (başca un gust de lăptişor dulce regresiv care îi alină pe micii consumerişti neînţărcaţi).
Strategia spune clar (altfel nu şi-ar copia-o multinaţionalele una de la alta peste umăr): le amesteci guguştiucilor puţin nes cu lapte praf, ciocolată şi niscai E-uri aromate, le deşerţi în pliculeţe sclipicioase şi le serveşti cu multă reclamă bălţată pe posturile muzicale.
Asta e socoteala de acasă. Cea din târg e însă aşa: o mare parte din aceste “mix-uri” ajung în localuri cu pretenţii, cu stele, cu adaos şi cu “orchestră, frate”. Aici ele devin ingedientul de bază, alături de apa fiartă, pentru jumătate de foaie de meniu. Cappuccino, moccaccino, irish coffee, caffelatte… – toate sunt gata ambalate sub formă de pulbere! Le arunci în ceşcuţă, le dizolvi instant şi le vinzi la un euro jumate manelistului care îşi numără mătăniile tolănit în fotoliu, cu coada ochiului spre oglinzile veneţiene.
Da, se întâmplă în Bucureşti, în zone cu pretenţii. Se întâmplă în ţară, pe arii de proporţii judeţene. Rezultatul? Gulerele gri de la vânzări raportează creşteri pe categoria “prăfuleţe adolescentine”; şi stagnare, dacă nu chiar scădere, la cafea. Noroc cu studiile, care redresează optimismul: generaţia de mari cafegii e (încă) aşteptată…
Leave a Reply