Am vrut să dau titlul ăsta ultimului ArgueAds, dar Ana Militaru, partenera mea în această serie de dezbateri de pe IQads, m-a descurajat: oamenii de la SRR nu au (încă) ((destul)) umor… Şi în niciun caz autoironie. Nu au seninătatea celor de la Avis, cînd cu faimoasa campanie şaizecistă, în care admiteau că sînt nr. 2, tocmai ca punct de pornire a promisiunii că “se străduie mai mult”. De fapt, Radio România este pe un loc mult mai slăbuţ în ierarhia audienţei, ceea ce nu ajută deloc la dezinhibarea instituţională. Dimpotrivă. Glumiţele SRR-iste din ultima campanie de panotaj mi se par răutăcioase, profund mizantropice şi ameţitor de arogante. Aşa cum cerşetorii îşi etalează rănile ca să ne înduioşeze, SRR-ul îşi etalează frustrarea cronicizată, ca să ne facă pasămite să rîdem superior şi complice de o “terţă parte”, alcătuită din inculţi, manelişti şi superficiali.
Am lăudat un singur claim, cel de pe panoul negru (Radio România se prinde greu. Doar de către unii…), căruia i-am schiţat un început de analiză, lăsat apoi în suspensie, din motive de alerteţe a dialogului.
A fost una dintre puţinele dăţi în care Ana a ţinut partea advertiserului, iar eu l-am criticat. Poate prea dur, dacă ţin seama de comment-urile primite în consecinţă, net în favoarea SRR-ului (printre altele, şi de la o ciudată care semnează cu nick, dar care exprimă o poziţie destul de marcată corporatist…).
Sigur prea dur, dacă ţin seama de ceea ce vine dinspre Realitatea FM… Un alt radio cu pretenţii de seriozitate, care o dă cu Noi facem, Noi dregem, sUntem imenşi (dar, la o adică, am vrea s-o dăm şi haios în comunicarea comercială, hi-hi-hi…).
Mă voi ocupa însă altădată, poate aici pe blog, de relansarea RFM.
Poate atunci o să am răgaz să vorbesc despre acest simptom din comunicarea publicitară românească după 20 de ani brucanieni: scîrţîiala vocii (sau, cum îi ziceam Anei, a voice-ului). Dacă ditai Vodafone-ul şi Orange-ul dau dovadă de inconsistenţă în tone of voice (evident, numai în România…), ce să le pretind unor iepuraşi radiofonici care rîd între ei la propriile glumiţe?!
Hai un fragmenţel aşa, de gust:
Sa ma apuc sa le zic oamenilor din statia metrou, cu necazurile si bucuriile lor personale, ce preferinte si placeri avem noi, bugetarii cei haiosi de la radioul de stat, este cel putin o inabilitate. Este aceeasi atitudine de herald oficios al puterii, care de data asta ne dezvaluie ca lui ii plac capriciile lui Paganini. Si apropo de asta, trage si un calambur! Si? Care e duda? Nici macar nu o spune haios pana la capat! Daca ar fi zis: “Suntem sonati dupa sonate… de Chopin”, am fi intrezarit o unda de autoironie. Sau “Ramanem inmarmuriti cand dam fuga… de Bach”. E-T-C. Se pot face liste kilometrice de astfel de haiosenii “culturale”.
Leave a Reply