textier.ro

Prima dată mi s-a întîmplat la un restaurant dintr-acela cu meniul scris într-o italiană ezitantă, care te îmbie cu j’de feluri de pizza şi ţ’şpe feluri de paste (evident, din pungă); dar care, avînd bucătar român, îndeobşte bun, îţi asigură patru-cinci feluri de ciorbă. Am comandat ciorbă de burtă.

La scurt timp am primit bolul aburind: zeama era bine dreasă, nu-i mai trebuia nimic. I-am deşertat însă toată smîntîna din ceaşcă: prea era proaspătă şi mi-a făcut poftă. Şi atunci – deh – pentru compensare, a trebuit să-i mai adaug oţet. În olivieră, însă – tadam! – oţet balsamic. Adică buei! Ne domnim… Evident, puteam să cer să-mi aducă oţet românesc de la bucătărie… Dar am zis

Read more

Trupa care m-a “debutat” şi, respectiv, trupa care m-a consacrat ca textier cîntă două seri la rînd – vineri şi sîmbătă – în Clubul Ţăranului, în cadrul unui amplu program “ostalgic” de Armindeni.

Care nu pleci de 1 Mai la ţară – vino la Ţăran!

Care mai ai cravată de pionier – e momentul să o porţi din nou.

Read more

Stau în Titan, dincolo de Lacul IOR (privind dinspre centru). De 16 ani, cam 5-6 luni anual merg cu bibicleta la serviciu. Nici cînd am lucrat în Casa Scînteii (anul trecut) nu am abandonat acest obicei, deşi trebuia să ajung în capătul celălalt al oraşului. Aproape de fiecare dată m-am dus şi m-am întors pedalînd prin parc. Uneori prin trei parcuri: IOR – Fabrica de Pîine – 23 August (actualul Naţional), – un frumos traseu verde în acest oraş îmbîcsit şi înnoxit. Ca să tai de-a curmezişul parcul IOR (actual Cuza) cu bicla îmi ia două minute. Nimeni nu mă simte, nu deranjez nici firul de iarbă. Acum, de cînd Ngă-ngăoiţă primaru’-ngă-ngărduleţ mă taxează cu 500 de RON amendă pentru această simplă tranzitare cotidiană, sînt forţat să ocolesc pe bulevard, ceea ce mă întîrzie şi mă obligă să mă înghesui cu pietonii pe trotuar.

În Parcul IOR m-a învăţat răposatul tata să merg cu bicicleta cînd eram mic. Tot acolo, cu o lună-n urmă, l-am învăţat şi eu pe fi-miu să meargă fără roţi ajutătoare. Norocul nostru că ne-am grăbit. Că de-acum clanul lui Ngă-ngă, satrapii ngărduleţelor şi ngababii bordurilor, ne îngrădesc pe zi ce trece cum nici Ceauşescu

Read more

încă o schiţă care mi-a intrat în B24:

Pediatrul păruse mai puţin liniştitor ca de obicei. Micuţul făcuse febră de la o viroză. Febra îi declanşase alergia. Şi iată că de la alergie strănută de zor şi îşi trage mucii, ceea ce îi măreşte febra… Un cerc vicios care trebuia oprit repede. De la o simplă răceală poate să… Doamne fereşte!

A dat fuga la farmacie, lăsîndu-l singur acasă, învelit bine. A stat la rînd după un pensionar care nu ştia să completeze reţeta (era zi de compensate)… Simţea că fiecare minut departe de copil o îmbătrîneşte cu un an. Acum se întorcea victorioasă cu medicamentul în mînă, gîndindu-se cum are să-l despacheteze, cum are să-l picure în linguriţă…

În faţa zebrei – ghinion: niciun şofer nu oprea. Hai, încă doi, trei, poate acum! Da’ de unde: între timp a mai apărut unul… şi încă unul…. La o sută de metri în faţă

Read more

schiţă din ultimul B24FUN pentru care am primit niscai laude…

Eram într-o zi cu drumuri administrative împreună cu maică-mea. Stresul moderat era învins de o plăcută regresie: pentru mama, către zilele când mă trăgea de mână sub o formă mai drăgălaşă şi mai uşor de mânuit; pentru mine, către vârsta la care nu cunoşteam grijile.

Deodată am nimerit pe nişte străduţe paşnice, cu un anume farmec, la care mama părea să rezoneze în mod aparte. Pasul i-a devenit sprinţar atunci cînd ne-am apropiat de un grup de case cochete, umbrite de copaci. Redevenise mama mea cea de dinaintea bolilor, suferinţelor şi spitalelor. Îmbătrânirea îi dispăruse ca o iluzie. Era mama dintotdeauna, aşa cum îmi apare în vise şi cum ştiu că o voi revedea în Rai (sper cât mai târziu pentru amândoi).

Printr-o poartă larg deschisă vedeam o casă cu acel aspect de instituţie publică pe care ne-am obişnuit să-l atribuim fostelor clădiri boiereşti. “Uite, – a spus – în casa asta am

Read more