Recent apărutul volum Narcotice în cultura română al lui Andrei Oişteanu (Polirom) se profilează deja ca unul dintre evenimentele editoriale majore ale anului, cu mari şanse de a deveni scandalul cultural al lui 2010. La primele impresii de răsfoire, aş spune că e o carte (dimpotrivă…) super-lucidă, care pune ordine şi impune standarde. Sînt motive să credem că, după apariţia ei, nu se va mai scrie la fel de lesne şi de superficial despre droguri şi experienţe extrasenzoriale ca pînă acum în literatura română.
Partea cea mai… stupefiantă pentru mine a fost să mă găsesc şi eu menţionat între coperţile ei, şi anume la pag. 391 (între R. Bucurenci şi Al. Vakulovski)!
Motivul e această prelucrare după Cocaine a Sarmalelor Reci, numită Aurolac şi lansată pe albumul omonim din 1996 (cu drepturi de folosire acordate de către J.J. Cale, autorul temei), în ale cărei versuri am plecat de la motivul lacului-vopsea Aurolac (R), drogul surogat folosit de săraci, predominant minori, în anii ’80-’90; pentru ca să ating apoi reflecţii sociale concentric mai largi.
Extinderea titlului la întregul album se voia o sugestie de crez artistic şi un smerit omagiu către autorii Alcoolurilor şi Paradisurilor artificiale. Printre cîntecele albumului e şi o pastişă a Invitaţiei la voiaj… CONCURS: dau un pahar de alcool moderat, de vară, cui “ghiceşte” primul/a titlul piesei care face un clin d’œil înspre Baudelaire (evident, nu se pune maestrul Oişteanu, care merită un Bloody Mary din oficiu).
Leave a Reply