textier.ro

Pe noul său site (mai orientat spre branding, imagine şi positioning), Iulian Comanescu observă că vuvuzeaua (surla africană) funcţionează ca simbol, deşi neoficial, mai eficient decît mascota canonică a Campionatului Mondial 2010 sau alte elemente de ID confecţionate de statul sud-african. După care – şut către mine cu un tag, pentru care îi mulţumesc.

Vuvuzeaua (fie-mi îngăduită românizarea, la momentul scrierii acestor rînduri, Google îmi numără 2270 de utilizări ale acestui neologism) e genul de artefact ambiguu, la graniţa dintre cultură populară şi industrie. La acelaşi statut se pot califica şepcile acelea cu panaş, care par a fi tot invenţie sud-africană. Unii comentatori şi redactori sportivi ne-au informat deja că, la origini, vuvuzeaua e un instrument tribal confecţionat din coarne de antilopă. Colegii lor din altă tabără ne-au relatat cum că e un gadget de microbişti, de cumpărat la intrarea în stadion, şi care se produce de către un anume fabricant sud-african (un alb cu nume olandez, pesemne vreun descendent al burilor). Schematizînd la maximum, să ne închipuim că boşimanii şi zuluşii urbanizaţi, atunci cînd merg la meci, regăsesc o parte din atmosfera şi setarea mentală generală a ritualurilor ancestrale. Necesitatea unui instrument ritualic, care să creeze acea comuniune de vibraţie amplă, empatică, generală, a microbiştilor, a fost abil îmbrăţişată de o ofertă industrială precis ţintită de către gulerele-albe din respectiva rasă. Cît de mult vibrează şi ceilalţi participanţi, de la suporterii din afara R.S.A. pînă la telespectatorii de aiurea – rămîne de conchis măcar după semifinale.

În calitate de efigie, de semn, de agent al semiozei multiple (sau infinite, cf. Eco), vuvuzeaua poate fi văzută, alături de alte goarne, surle şi trîmbiţe, ca un simbol al comunicării (asemeni cornului de poştaş pentru servicii de profil sau arhanghelul cu trompetă din logoul British Telecom): e interpretarea lui Comanescu, pe care o găsesc justă. Acesta e nivelul exterior, spectacular. Dacă ar fi să-i adaug ceva, aş pomeni de nivelul interior, trăirist, nemijlocit (fenomenologic?). Pentru microbistul care îşi suflă bojocii într-un mare ansamblu vuvuitor de mii, zeci de mii asemeni lui, îmi imaginez că e mai mult decît un simbol al comunicării/comuniunii: e însăşi agentul acesteia; e ceva între organ fonator şi cordon ombilical. Participarea/împărtăşirea bucuriei agonice califică vuvuzeaua, printre actele microbistice, alături de valul mexican (apropo, cine mai ştie care a fost mascota Mundialului din ’70?), spectaculoase de admirat din afară, dar sublime de trăit i-mediat din interior.

Acum aş prelungi pasa către Bogdan Iancu.