Ultimele impresii pe care ni le-a lăsat Ceauşescu sînt mai degrabă ale unui vorbitor prost, gîngav şi prolix. Şi mai ales lung la vorbă, plicticos, cam cum e Fidel Castro acum. Dar, asemeni lui Fidel, va fi fost cîndva şi “Ce” al nostru un orator capabil: eficient, cu priză la auditoriu, în stare să mişte masele cu discursul său? Consemnările istorice spun că în anii ’30 – ’40 da. Debutul junelui Ceauşescu în politică sînt legate de activitatea de orator-agitator infiltrat în rîndul greviştilor. În acele contexte militante, de revoltă proletară, stilul său discursiv butucănos, dintr-o bucată, dar consecvent şi ţintit, se pare că şi-a dovedit efectul. Ceauşescu a intrat repede pe listele agitatorilor periculoşi urmăriţi de poliţie şi vechea Siguranţă. El care ca proletar propriu-zis nu a excelat, la locul său de muncă (un atelier de cizmărie unde fusese angajat ca ucenic… şi de unde cam trăgea chiulul), a fost consfinţit de capii mişcării comuniste de atunci ca exponent retoric al proletariatului, ca purtător de cuvînt al nemulţumirilor şi neliniştilor sociale/populare ale vremii. Un fel de vedetă a revoltei, am putea spune cu termenii de azi. O dată cu primele arestări din ’33-’34 i se decide soarta şi cariera de “lucrător al vorbelor”, de profesionist al propagandei orale. E, în matrice, genul activistului “tare-n clanţă” care va triumfa mai tîrziu, în era “comunismului biruitor”. Ca speaker, tînărul Ceauşescu s-a dovedit pesemne mai apt decît alţii şi în calitatea sa de om simplu, cu origini ţărăneşti (“origini sănătoase”, avea să se spună mai tîrziu), capabil să transpună în vorbe, gesturi şi atitudini primare, nesofisticate, mesajul care venea de la liderii mişcării, majoritatea copii de negustori şi intelectuali, prea finuţi pentru “munca de jos”, unii dintre ei cu intonaţie slavă sau idiş; şi cu un fason general prea “highbrow”, prea “de vlădică”… Cu vorbele de azi, lipsiţi de carismă populară. Or tînărul Nicolae avea indubitabil carisma sa.
Discursul din august ’68 împotriva invadării Cehoslovaciei de către URSS ne poate da o idee despre oratorul Ceauşescu aşa cum fusese el înainte şi cum evoluase în timp. Nu insist asupra importanţei istorice (strategice, geopolitice etc.) a acelei luări sale de poziţie. Dinspre punctul de vedere strict retoric, elocuţional (singurul care mă interesează aici, acum), merită spus că acel speech i-a înduplecat pe mulţi români (nu puţini intelectuali), pînă atunci neîncrezători sau indiferenţi, să adere la politica PCR. Conţinutistic, e de remarcat că declaraţia de independenţă faţă de Moscova (asimilabilă chiar unui soi de antiriusism şi naţionalism) a mers pe sufletul multora. Multe dintre feţele acelea entuziaste filmate în Piaţa Palatului exprimau o convingere autentică, nedisimulată. Se poate deduce că, asemenea situaţiei de conflict şi de revoltă în care a performat în tinereţe ca agitator de greve, în august ’68 Ceauşescu a luat o atitudine polemică, potrivnică şi militantă. Poziţia de “David contra lui Goliat” l-a servit şi de data aceea, şi de data aceasta, în exprimarea şi transmiterea unei vehemenţe vii, palpabile, verosimile (dacă nu veritabile).
Oricît de mult ar fi repudiat dictatorul Ceauşescu, ar fi de observat că stilul său oratoric – direct, butucănos, brutal, din popor/topor – a făcut mulţi epigoni, mai ales (ce curios…) în rîndurile oponenţilor săi oedipici. Gîndul ne merge inevitabil la Ion Iliescu, care, deşi şcolit, intello şi dubcekian, nu a scăpat de un anume stil elocuţional popular , pe care românii i l-au asociat inevitabil lui Ceauşescu (la nivel de cadenţă, de emisie vocală şi de morfologie suprasegmentală). Ţin minte discursurile din decembrie ’89 şi ianuarie ’90 (pe unele le-am urmărit nemijlocit, de la faţa locului): Ion Iliescu nu putea avansa în discurs, din pricina protestelor publice care îl întrerupeau cerîndu-i să nu mai dea din mînă “aşa, ca Ceauşescu”. Gestica mîinilor, element important în adresarea publică, fusese într-atît de abuzat de Ceauşescu, încît oamenii prinseseră un soi de alergie la asemenea “coregrafii” discursive.
Ce e haios e că protestele publicului (ca acel “Nu mai da din mî-nă, nu mai da din mî-nă”), precum şi noile lozinci anti-comuniste şi democratice, ţîşneau din piepturile noastre tot în metrica şi în cadenţa vechilor lozinci de aclamare şi acceptare, forjate în timp cu ocazia cuvîntărilor ceauşiste…
Leave a Reply