textier.ro

În 2009 McDonald’s a închis afacerea din Islanda, piaţă de 300.000 de locuitori grav lovită de criză. În ţara gheizerelor, multinaţionala a deschis primul restaurant în 1993. În România, McDonald’s s-a lansat relativ în aceeaşi perioadă, în 1995 (la parter la Unirea, ţineţi minte coada de la lansare?), a practicat în decursul anilor ’90 o politică de preţuri scăzute, specială pentru pieţele emergente (că să nu zic sărace), care a dat roade pe termen lung; pentru ca actualmente să deţină 50 de restaurante. (În Islanda avea trei.) În 2009, în plină criză, lanţul arcadelor aurii a investit în RO un milion de euro. Decît! 😉

Asta ar pute fi o mică prefaţă la articolul pe care l-am publicat în B24FUN săptămîna trecută, în continuarea eseuaşului despre fast-food de la sfîrşitul anului trecut. (La mulţi ani tuturor care dau pe aici!)

Taxa fast-food: un proiect indigest

Sunt ştabii noştri naivi şi manipulabili? Se încred ei în toate etichetele şi miturile vehiculate de media? Sau ni le servesc mai departe nouă, în mod conştient şi controlat, în tentativa de a ne manipula mai dihai?
Când a proiectat legea taxării fast-food, a avut oare ministrul Sănătăţii proprietatea termenilor? Ori s-a lăsat păcălit de folclorul online al militanţilor bivolarişti, cu ingenuitatea unei cititoare de gazete naturiste? E conştient oare domnul Cseke Attila că din categoria fast-food, adică “hrană rapidă” (deopotrivă preparată rapid şi propusă consumării rapide) fac parte merdeneaua, covrigul de Braşov şi braga (tradiţionala băutură balcanică, 100% naturală, tot mai rară în ţara miniştrilor zeloşi)? Şi-o fi dat oare seama onor. reprezentantul UDMR că în categoria fast-food, definită ca la carte, intră şi popularul kürtős-kalács, poate cea mai iubită invenţie secuiască? Ori a fost doar o eroare terminologică? O fi vrut oare ministrul să spună “junk food”? În acest caz, ar fi trebuit să ştie că e deja în vigoare, mai mult decât o taxă, interdicţia de a comercializa produse hipercalorice în incinta şi în preajma şcolilor. Idem, “Cseke úr” din Transilvania ar fi trebuit să identifice, în categoria alimentelor nesănătoase de pe lista nutriţioniştilor, slana, toba şi cârnaţul, ca de altfel majoritatea felurilor tradiţionale ardeleneşti.
Pe de altă parte, un ditai ministrul român s-ar presupune că e la curent cu mai noua tendinţă a multinaţionalelor fast-food prezente la noi, de a include în meniu preparate light, bazate pe fructe şi legume proaspete! Ergo, îşi dă seama onorabilul că o lege polemic îndreptată contra consumerismului global ar lovi tot pe micul restaurator local, apărător al tradiţiilor culinare? Şi, poate cel mai important pentru politician din România, acesta s-ar presupune că înţelege rolul modernizator şi igienizator al restaurantelor de benzinărie şi al francizelor fast-food deschise de-a lungul drumurilor patriei, dincoace şi dincolo de Carpaţi…