Am descoperit-o pe Anca Parghel în anii ’80, pe vremea concertelor Perpetuum Jazz de la Sala Radio. Erau concerte “asortate”, cu mai multe recitaluri (în formule de combo sau solo). În fiecare seară era şi cîte o cireaşă pe tort: cîte un artist problematic, neconvenţional şi, în condiţiile acelea de îngheţ cultural, chiar contestatar.
Aşa erau Harry Tavitian (care ne sălta din scaune ca un adevărat rockstar), Alexandru Andrieş (care nu cînta tocmai jazz, dar care, în acel context jazzistic, izbutea să fenteze cenzura) şi – cine alta decît – Anca Parghel. Pe atunci Anca era tînără şi voia să confirme.