La sfârșitul anilor ”90 am văzut la cinema Frumoasa venețiană (Dangerous Beauty), un film siropos despre Veronica Franco, o poetă din Renaștere. Veronica era o curtezană influentă, gen Lucrezia Borgia sau Imperia Cognati, care învârteau pe degete geopolitica vremii de la ele din budoar. Filmul nu vorbea despre latura literară a Veronicăi (poate amintea în treacăt), ci despre nesupunerea sa proto-feministă, despre curajul de a înfrunta Inchiziția (fusese acuzată de vrăjitorie) și despre efortul de a-și impune un statut de independență și autodeterminare într-o lume a bărbaților, în care, ca femeie, nu aveai de ales: ori te măritai, ori te călugăreai. Fie doar și accesul la educație și vocația litarară erau chestii rezervate bărbaților. Oricum, filmul era îndeajuns de romantic și de cheesy ca să nu cadă în tezism evident (și poate de aceea reușea să transmită subtil o adiere de mesaj feminist). Pe mine, în afară de jocul actorilor, m-au topit decorurile: obținuseră în platou o Veneție de Cinquecento fix ca în tablourile epocii.
În plus, îmi dădea plăcerea reîntâlnirii: dădusem de Veronica Franco la istoria literaturii italiene, anume la capitolul „petrarchiști”, adică continuatorii lui Francesco Petrarca. Unii dintre ăștia erau f tari, gen Pietro Bembo, cel care, pe lângă că a versificat imens de mult, a argumentat cu maximă autoritate că limba italiană literară trebuie să și-l ia ca etalon pe Petrarca (teorie care s-a impus de-a lungul secolelor).
Și, cum învățam eu pentru examen și băgam petrarchism la greu, am dat și de câteva terține ale Veronicăi, care era prezentată ca o epigoană duioasă și feminină (conotându-se prin asta minoră) a lui Petrarca. Gen cum ar fi tiza ei Micle față de Eminescu, o duioasă și o sensibilă.
După film, însă, am rămas pe gânduri: tipa asta, așa cum o juca Catherine McCormack, era prea deșteaptă și prea „ballsy” ca să scrie simple duioșii. Trebuia să reexaminez cazul.
Țin minte că, pe atunci, nu aveam internet acasă și îl accesam doar la agenție. Unii colegi de-ai mei rămâneau după program ca să joace jocuri în rețea; eu rămâneam să navighez după himerele mele filologice. Aveam diverse motoare de căutare: altavista, dogpile, yahoo… Google-ul cred că abia era în fașă sau nici măcar. Site-urile culturale și academice erau puțintele și aveau un aspect greoi, care azi ni s-ar părea ilizibil.
Or, pe un astfel de site am dat de cu totul alte versuri de Veronica Franco și o altă contextualizare a ei ca poetă. Impetuozitate, descătușare sentimentală, franchețe… (Cuvântul „franchețe” părea să vină de la Franco.) Tot ce la Petrarca curgea firesc, la Bembo băltea elegant, la Franco irumpea năvalnic.
Are pasaje în care vorbește despre cum atinge orgasmul, despre cum Venus îi destăinuie secretele în timpul actului amoros, despre cum plăcerea erotică obscurează intelectul… Are tot felul de temerități deloc duioase ori sfioase, pe care poeții bărbați nici nu le visau pe atunci. Și are pasaje proto-feministe clare, aproape militantiste, în care argumentează despre forța spirituală a femeilor, în contrast cu brutalitatea bărbaților.
Dar materialul mergea mai departe și pleda pentru o relectură a operelor scrise de femei, despovărată de criteriile patriarhale ale criticii clasice. Practic, un canon literar feminin. Dintr-o dată totul mi s-a revelat într-o altă lumină. Istoria literaturii apărea ca o istorie a dominației de gen, în care, de pildă, o autoare de substanță ca Sofia Tolstaia își petrece viața rescriind de jde ori romanele-cărămidă ale patriarhului Lev, pe lângă că îi naște și crește treisprezece copii (dintr-un total de șaisprezece sarcini).
Cum o recitim sub această nouă lupă pe Micle în raport cu Eminescu? Pe „fragila” Constanța Buzea în raport cu „vatele” Adrian Păunescu? Poetele „vitalismului senzual” Maria Banuș și Magda Isanos? Reprezentantele corporalității tragice Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu și Marta Petreu? Ca bărbat educat în canonul clasic, descoperi practic o altă lume, o altă planetă (vorba best-sellerului pop-psihologic despre Marte și Venus).
Recunosc că am avut parte, fără să vreau, de o inițiere în temă, încă de la sfârșitul anilor ”80, când eram pen-buddy cu Saviana Stănescu, amândoi juniori nedebutați, frecventând cenaclul Universitas. Încă de atunci, Saviana avea o conștientizare clară a condiției femeii. Ciclul ei despre bocitoare m-a marcat de-a lungul deceniilor și, mai mult ca sigur, a marcat și opera ei dramaturgică din SUA.
Topicul e rămuros și minat de controverse și polemici. Mă opresc aici.