Îndurare, prieteni: abia m-am întors din cel mai obositor concediu: mi s-a furat maşina, mi-au recuperat-o poliţiştii bulgari (avariată), am fost în proces cu translator (pe engleză), am condus fără plăcuţe prin două ţări, cu doi copii (plini de urticarie) în spate… şi bîlciul continuă (o să revin cu o postare dedicată). Pînă atunci îngăduiţi-mi să vă servesc o ciorbă reîncălzită: articolul meu de săpt. asta din cel mai tare ghid bucureştean. Continuă topicul Madonna (pt. aliteraţie, Evita, după rolul din opereta omonimă) şi răspunde la o anumită critică gerontofobă care i s-a adus respec… divei. Păi cică:
Îi tot auzim pe amicii noştri, pricepuţi la muzică, bombănindu-i pe alde Rolling Stones că sunt nişte moşnegi expiraţi; sau pe alde Madonna că-i o hoaşcă ambulantă; muzicologi de terasă care deplâng soarta României, de ultimă haltă a acestor (cică) fosile concertante, aflate-n prag de pensie. Totodată, îi auzim pe aceiaşi experţi părerologi entuziasmându-se de vioiciunea cu care ţopăie desculţă Cesaria Evora, mai verde decât Capul Verde, deşi bătrână aproape cât Madagascarul; sau extaziindu-se când ne mai vizitează vreun supravieţuitor din anticul Buena Vista Social Club, îndeajuns de matusalemic încât să-l trimită pe Fidel Castro ca pe un ţânc, după trabucuri: câtă vitalitate, dragă, câtă tinereţe spirituală…
De ce această dublă măsură? De ce această relativizare a timpului? Răspunsul nu e greu. Pe de o parte, vedetele pop-rockului occidental sunt produse ale unui star-system care emfatizează tinereţea, sclipirea ambalajului şi goana trendurilor. Pe de altă parte, reprezentanţii muzicii tradiţionale fac figură cu atât mai credibilă, cu cât apar ca nişte bătrâni rapsozi, vechi cât lumea cea veche pe care o evocă; cu cât ne dau impresia unui avatar revelator; şi garanţia transmiterii unei moşteniri, a dezgropării unui tezaur – vorba aceea – folcloric. Prin ironia paradoxală cu care melomanii noştri pun în cârca unora ani pe care li-i scad altora, ei pasămite îşi arată fronda faţă de penibilitatea showbizului; şi simpatia faţă de „asupriţii” nedreptei orânduiri muzicale.
Eroarea lor apare la o privire mai atentă: cei care ar putea părea nişte proletari ai cântecului beneficiază în realitate de un marketing la fel de abil ca acela care trece prospăturile de mai ieri în rândul legendelor perene ale popului, rockului şi ale altor popcornuri.
Related:
Leave a Reply