Pentru ultimul B-24-FUN am livrat un textuleţ pregătit acum un an şi… – ca prefaţă la bucata mea din Cartea cu bunici antologată de Marius Chivu (care însă n-a mai apucat să intre în întregime).
Ştiind că voi apărea între aceleaşi coperţi cu (mulţi dintre) cei mai importanţi scriitori, m-am codit “s-o dau” prea personal. Care cititor va fi interesat de intimităţile mele, cînd e mult mai promiţător să afle despre bunicii unor Blandiana, Cosaşu ori Pleşu (ca să pomenesc un top-of-mind aşa, pe negîndite)!? Aşa că am scris un eseuaş generalist, în care să se regăsească tot nepotul; şi care a avut astfel şansa de a fi remarcat, tocmai prin caracterul atipic.
Pentru că totuşi aveam ceva de zis despre bunii mei, am destinat detaliile memorialistice paginii de prezentare care ne fusese alocată fiecăruia. A ieşit un text prea lung, care a trebuit ciuntit.
Ce era prea lung pentru cărţoiul lui Chivu s-a dovedit prea scurt pentru formatul de buzunar al B-24-lui. L-am împănat un pic şi… iată-l acolo şi aici.
Recomandare pentru cei care îmi fac onoarea de a mă citi cu perseverenţă: a se parurge schiţa de mai jos şi, imediat după ea, paginile 135-137 din Cartea cu bunici.
M–am născut acum 42 de ani pe strada Foişorului, în cartierul Dudeşti, într-o casă de cîteva generaţii, care avea să fie demolată în anii ’80. Am crescut într-o curte fabuloasă, în care îşi făcea experimentele nebuneşti un chiriaş botanist, poet în timpul liber – Octavian Bilcescu (care avea să se consacre mai tîrziu ca scriitor german). Mamaia, proprietăreasa, i-a îngăduit să-şi cultive în curte răsadurile elegiace şi vrejurile căţărătoare spre Parnas.
Mamaia Marioara, bunica maternă, era văduvă (pe tataia Marin nu l-am prins). De la ea am învăţat primele poezii, primele cimilituri şi singurele rugăciuni. Ea m-a învăţat, în mod subtil, nedeclarat, să îmi iubesc oraşul chiar şi atunci cînd e mai detestabil. Bilcescu mă amăgea că numele străzii Foişorului era dat de casa noastră, a cărei verandă de la etaj domina cartierul. Era totuşi o casă simplă, de mahala, ca în Utrillo (căci da: Bucureştiul semăna cu Parisul şi la banlieue-uri). Vecinii noştri evrei aveau case cu fason neoclasic, lucrate de arhitecţi. Ele făceau farmecul cartierului. Care nu s-a demolat s-a părăginit în timp. Proprietarii lor îşi luau zborul unul cîte unul spre patria străbunilor. De mic m-am deprins să aud vorbe în idiş şi glume seci. De peste gard primeam Pif şi Vaillant în franceză; şi în română Revista Mea, delicioasa publicaţie a exilului.
Părinţii tatălui meu stăteau peste drum de Dudeşti, pe Turturele (unde s-a construit apoi un cămin cultural, devenit în anii din urmă discotecă). Bunicul meu, Dumitru Dumitrescu, impiegat statal, a luat de soţie pe Verona, venită tocmai din Cernăuţi, să-şi caute slujbă în capitală, şi care avea să-mi devină bunică. Peste câteva străzi, lîngă Piaţa Mărăşeşti, stătea unchiu’ Ionică, care a procedat la fel ca frati-su şi a luat de nevastă o unguroaică, menită astfel să devină tanti Berta. Căsuţa şi curtea lor, sacrificate de planurile urbanistice de mai târziu, au fost celălalt decor băsnar al copilăriei mele (şi al viselor care azi nu-mi dau pace).
Leave a Reply