textier.ro

M-am cam întins la vorbă cînd i-am răspuns lui Dan Boicea la ancheta Salvaţi-l pe Eminescu sau lăsaţi-l să doarmă! din Adevărul Literar & Artistic de azi (supliment coordonat de Cezar Paul- Bădescu, da, cel cu scandalul Eminescu din Dilema de acum 10 ani). Răspund la întrebări oameni care mănîncă Eminescu pe pîine: Mircea Cărtărescu, Nicolae Manolescu şi Iulian Costache… Precum şi unul care papă doar ceva firimituri, adică mandea, care s-a pronunţat asupra stării brand-ului Eminescu. Adică trei profi de la Litere şi un asistent răspopit de la Limbi Străine (care mai nimerea, cînd îi chiuleau studenţii din Quinet, la cenaclul lui Cărtărescu sau la book-clubul lui Costache) …

UPDATE: Dan Boicea mă trage de mînecă apropo de articolul său mai amplu şi mai “digestiv” din Adevărul “mare” – Eminescu, între statuie şi demitizare – în care e redată pe larg isprava cu “produsele Eminescu” de acum 3 ani, alături de alte celebre fluierături în biserica “de partid şi de stat”.

Răspunsurile mele integrale la anchetă – în exclusivitate aici:

Care sunt capitolele la care suferă imaginea lui Eminescu?
Cînd vine vorba de imaginea lui Eminescu, mă gîndesc (şi nu sînt singurul) la grafica Ligiei Macovei. Desenele acelea tremurate ne-au marcat anii de şcoală: un soi de suprarealism siropos, întruchipînd invariabil un bărbat răvăşit, de o frumuseţe tenebroasă (Poetul), îmbibat cu zeamă din flori de tei, cuprins de ramuri plîngăcioase şi de braţele cîte unei nimfe dezolate, despletite şi eventual despuiate… Aceste viniete din manuale şi ediţii ilustrate reprezintă cel mai bine latura desuetă, defazată şi dezabuzată a imaginii lui Eminescu. Pot fi văzute ca ilustraţii nu atît la versurile lui Eminescu, cît la referatele şi conspectele despre Eminescu pe care elevii le învaţă papagaliceşte.

Dar punctele tari?
Cred că punctele cele mai tari ale imaginii lui Eminescu se află în opera însăşi. Valorificarea acesteia conjuncturală, după anumite mode ideologice, poate ajuta, dacă nu cade în fixaţii sclerotice. Într-o vreme, Eminescu ne era „etalat” ca primul comunist al ţării, cu al său Împărat şi proletar. Azi trăim o perioadă în care îi sînt evidenţiate accentele „naţio” din Doină sau închinarea către Ţepeş din Scrisoarea a III-a, ca resorturi ale unor instrumentalizări politice. Cred că sensibilitatea „eco” a tinerilor de azi ar favoriza receptarea stanţelor străbătute de aşa-zisul „sentiment al naturii” (concept care se cere reevaluat), poate cu un accent pe versurile de inspiraţie populară (multă vreme ignorate de o critică ţanţoşă şi complexată).

Care sunt clişeele care îi parazitează imaginea?
Evident, sînt clişeele retorico-logice de tipul „poet nepereche” sau „luceafărul poeziei” etc., care îl fixează, îl paralizează şi îl mumifică pe Eminescu în mentalul public. Ele au la bază ideea, împărtăşită chiar de filologi, că lui Eminescu îi este rezervată supremaţia absolută în ierarhiile literare. Că statutul de vate tutelar i se cuvine prin drept divin. Însă o cultură naţională vie şi viguroasă acceptă şi chiar impulsionează schimbările la nivel de receptare, de la o epocă la alta. Poate că, dacă facem azi un sondaj sociologic, Eminescu iese tot pe locul 1 în gusturile publicului, ca şi acum 100 de ani. Dar asta nu legitimează pe nimeni să îi ţintuiască supremaţia la modul dogmatic. Dimpotrivă, iubitorii sinceri ai lui Eminescu ar trebui să accepte – dacă nu chiar să prilejuiască – dezbateri şi reevaluări, fie ele şi ambalate şocant, dar menite să dezmorţească percepţia publică, cum au tot fost în ultima perioadă…

Cum l-ai “vinde” azi pe Eminescu?
Acum trei ani am organizat, alături de Răzvan Penescu de la LiterNet, concursul online Pune-l pe Eminescu la produs, care îi îndemna pe participanţi să spună care anume produs de larg consum ar putea fi denumit Eminescu. Teza de pornire era faptul că, în unele ţări civilizate, se întîmplă ca numele unor corifei ai culturii naţionale să fie şi mărci comerciale: în Anglia, Shakespeare e numele unei game de undiţe; în Italia există uleiul Dante (de măsline, extravirgin); nemţii au lichiorul Goethe… Idem marii compozitori: cînd vii din Austria aduci neapărat praline Mozart; iar de curînd se poate găsi în rafturile noastre făina ungurească Liszt! Am primit sute, poate mii de răspunsuri pe email. Majoritatea au valoare statistică, şi au valoare pentru de sociologia literaturii: ele ne spun cu ce asociază publicul imaginea lui Eminescu. Am premiat însă puţinele răspunsuri spirituale, care îmbinau spiridul ludic cu o anumită atitudine polemică („ciorăpeii nepereche” sînt un astfel de exemplu). Evident, ideea a fost primită de oa numită parte a opiniei pubice ca încălcarea unui tabu! Ceea ce era doar un joc de creativitate a fost expus ca o tentativă ocultă de destabilizare a esenţei fiinţei naţionale etc.

Eminescu are nevoie de o rebranduire?

Nu e nevoie de o rebranduire a lui Eminescu. Eminescu are destulă forţă, ca, dimpotrivă, să le împrumute el altora imaginea (ca în cazul campaniei Bani rapizi pentru Poşta Română)… sau ca să influenţeze retorica mesajelor din piaţă. Daţi o căutare pe Google la expresia „dintre sute de oferte” şi la alte pastişe ale versului despre catarge: veţi obţine… sute de răspunsuri!

Dacă ai avea un buget nelimitat de la Ministerul Culturii, ce ai face ca să-i detoxifici imaginea?

Nu cred că e nevoie de strategii guvernamentale sau de programe speciale pentru propăşirea lui Eminescu. Eminescu nu e un scop în sine. Cazul Eminescu de viciere a receptării operei este un simptom pentru bolile şcolii româneşti; şi, eventual, pentru înclinaţia publicului larg de a dubla opera unui poet cu un întreg folclor romanţios legat de viaţa lui. Cea de a doua este inevitabilă, de la vidas-urile trubadurilor încoace. Cele dintîi ar cere însă o intervenţie… dar nu neapărat de dragul lui Eminescu, ci de dragul „junilor” noştri. Fostul „revizor şcolar peste două judeţe” ar fi primul de acord cu ideea!