textier.ro

articol din ultimul supliment Fusion al revistei Playboy

Sîntem de acord. Dacă e Playboy, nu e Formula As. Iar dacă e suplimentul Fusion, nu e Farmacia Verde ori vreo altă mazetă de gazetă cu leacuri naturiste.

Cu toate astea, o tresărire de atenţie către farmacopeea folclorică şi ingredientele din natură, de la morcov la smochină, nu-i strică gurmandului cu urechile mereu ciulite. Care dintre noi, la mahmureală, nu s-a dres cu moare acră din bidonul cu varză… Ori barem a încercat… Că pînă la urmă a fost supradoza de Alka-Seltzer cea care l-a pus pe picioare – asta nu se mai ştie sigur… Dar care dintre noi n-a încercat să se lecuiască de răceală cu flori de tei infuzat, sub forma acelui fluid vîscos, căruia i se spune ceai, doar ca să nu-l confundăm cu pelteaua! Unii dintre noi, înaintea vreunui speech important, şi-or fi combătut răguşeala cu un ou crud pe gîtlej. Iar alţii (cu siguranţă nu cititorii acestor rînduri) or fi ronţăit ţelină crudă la prînz, înaintea vreunui rendez-vous „la drum de seară” care se anunţa promiţător, dar – deh! – poate prea solicitant…

Regula şi cum ne regulează ea

Există o regulă demnă de luat în seamă, pe care, dacă nu ne convine s-o cităm pe Baba Floarea, o găsim în operele unor părinţi ai medicinei, ca Hipocrat sau Galen. E o regulă a asemănării dintre forma ingredientului şi forma organului căruia se spune că i-ar fi prielnic.

Nuca ajută creierul, ne amintim din coplilărie, cînd ni se dădeau „mieji” de nucă în extraporţie, de cîte ori ne făceam de lucru prin bucătărie la vremea cozonacilor sau a mucenicilor. Cică „ia de aici, să-ţi meargă mintea!”… Explicaţia – mai degrabă zis raţiunea ocultă – e însăşi forma nucii: ca arătare, nuca e un creieraş vegetal, cu emisfere şi circumvoluţiuni, înghiocat într-o mică ţeastă de lemn. Ca să mîncăm o nucă, trebuie să spargem un căpşor tare şi să-l decerebrăm: în mod subconştient, ne simţim îmbogăţiţi, precum un canibal sătul, cu puterile adversarului mîncat. Ia şi mănîncă, copilaş: creier pentru creier… Prin ce metode strămoşii noştri, lipsiţi de microscoape şi laboratoare de analiză, or fi depistat că nuca înmagazinează într-adevăr substanţe care stimulează activitatea cerebrală – nu se ştie.

Se ştie însă cazul sfeclei roşii, această inimă vegetală smulsă din pămînt. Forma cardiacă şi seva sîngerie care îi irigă carnea dau în vileag legătura acestei rădăcinoase cu inima umană, cu circulaţia sîngelui, asupra cărora are în mod cert proprietăţi curative.

Boaba de fasole evocă forma stomacului. E adevărat, fasolea nu-i îndeobşte văzută ca un leac pentru digestie… Dar în vechime, în epoci mai puţin îmbuibate ca a noastră, fasolea era alimentul cel mai hrănitor şi cel mai la îndemîna flămînzilor cronici. Milenii întregi, afecţiunea nr. 1 a stomacului uman a fost totuşi foamea: şi pentru astîmpărarea durerilor ei cumplite, micuţele boabe s-au dovedit un remediu sigur…

Ceapa este mai evident legată de ochi, organ pe care îl întruchipează, sub formă de glob cu mai multe pleoape. Nu doar că ne îndeamnă la plîns, după ce în prealabil ne dă usturimi (ăsta i-ar fi, vorba aceea, „uzul extern”). Se ştie că, în plus, ceapa are şi un efect soporific; cu alte cuvinte, îl trimite mai repede pe Ene pe la genele cui o mănîncă.

Zîzanie între stridii şi şampanie

Înapoi în contemporaneitate! În lumea aparenţelor înşelătoare, a asemănărilor arbitrare, a simbolurilor fără simbolism! E greu azi să mai întocmeşti, asemeni strămoşilor, atlasul corespondenţelor tainice dintre organele noastre şi felurile de mîncare servite de natură. Logica ne-ar fi permanent derutată: de ce nu ajută la potenţă un fruct precum banana? sau castravetele? sau barem soiul acela de roşie lunguiaţă, căreia i se spune, în unele zone, puţişoară? Şi dacă efectul lor trebuie căutat asupra altor viscere dezvoltate în lungime, precum intestinul? Şi apoi, de ce ar fi ţelina mai bună la aşa ceva decît, de pildă, hreanul? De ce alianţa dintre morcov şi carnea de găină nu dă rezultate afrodisiace concrete şi în supieră (ci doar în proverbul îndrăgit de doamnele mai coapte)?

La capitolul alimente afrodisiace, epoca raţiunii ne-a adus pe tava un cuplu care a făcut carieră: stridiile cu şampanie. E de-acum o combinaţie clasică. E de-a dreptul un clişeu! Şi deşi arhicunoscută şi ultrapovestită, reţeta stridiilor stropite cu şampanie nu va cădea nicicînd în vulgaritate. La un restaurant cu pretenţii (şi cîte sînt în România cele care ne pot oferi stridii cît de cît proaspete?), poţi împărţi acest meniu cu invitata încă de la prima întîlnire – fără a risca să pari prea îndrăzneţ! sau neobrăzat! Fără a risca ca propunerea ta să fie interpretată ca un apropo… sau, mai bine zis, fără a ţi se reproşa acest apropo! Mult decît ceva stilat, e ceva de-a dreptul stilizat! E ca şi cum, prin codul florilor, s-ar putea transmite şi invitaţia de a se culca împreună.

Şi apoi – efectul! Beţia simţurilor care se declanşează de la atingere papilară! Cîte mărturii entuziaste! Şi cîtă trăire în toate! Stridiile cu şampanie nu sînt doar un soi de viagra de ambe sexe, destinată performanţei stric mecanice: nu, ele sînt un stimulent al plăcerii mai presus de performanţă. Ceva mai fermecător ca un drog şi mai hrănitor cu un aliment. Chiar lipsită de consistenţă, cvasi-fluidă, această combinaţie pare să concentreze supradoza recomandată pentru o experienţă amoroasă completă.

Dar vai! Ultimele ştiri par să distrugă mitul stridiilor cu şampanie. Sau, mai precis, jumătate din el: cică stridiile nu ar avea în realitate niciun efect afrodisiac. Au zis-o oamenii de ştiinţă după analize amănunţite. Asta nu înseamnă că atîtea cupluri s-au înşelat (sau – şi mai rău – s-au autosugestionat) de-a lungul vremii! Combinaţia o fi funcţionat, da, dar exclusiv datorită şampaniei. Vinul spumant are această virtute; şi, cu cît e mai nobil, cu atît e mai virtuos: oamenii de ştiinţă, cu cercetările lor, nu pot decît să confirme acest adevăr.

Forme care se vor sugerate

De unde aşadar această credinţă în acuplarea cu efecte magice dintre scoică şi sticla cu măciulie? Evident, din simbolismul formelor.

Stridia sugerează clar prin înfăţişare vulva, cu ascunzişul ei ascuns şi umed, care se revelează şi se dăruieşte doar ca răsplată a unor strădanii meritorii. Maniera în care i se soarbe ronţăit conţinutul aminteşte clar actul cunilingual. Să fie poate acesta unul dintre motivele secrete pentru care damele cele mai inabordabile nu ne refuză invitaţia de a împărţi un platou de stridii: vor să ne dezvăluie, să ne ghicească, să ne verifice competenţele de amanţi – după felul în care sugem acea scoică…

Sticla de şampania, de partea ei, joacă rolul complementar. Fundul bondoc şi gîtul alungit, terminat cu glandul dopului – toate evocă anatomia falică. Faptul că agitaţia îi provoacă presiune interioară – o asemuie la modul cel mai spectaculos cu membrul erect. Să ne imaginăm tabloul: stridia se întredeschide, se desface treptat… timp în care dopul cu guguloi al şampaniei se ridică încet, abia perceptibil, sub presiunea din interiorul sticlei. În momentul în care parantezele cochiliei au fost date deoparte şi interiorul comestibil străluceşte, mai îmbietor ca o perlă – ca un clitoris – , atunci dopul, ajuns la erecţia maximă, ţîşneşte ireprimabil şi, în urma lui, şuvoiul înspumat. Forţa iniţială a acestuia se domoleşte aproape fiziologic în momentele următoare… la fel ca şi forţa libidinală în planul celălalt. O adevărată ejaculare precoce, la nivel simbolic. E o risipire veselă, exuberantă, care poate stîrni hohote voioase, dar şi pete pe rochia cea bună… Dimpotrivă, face parte din ritual ca bărbatul să îşi arate experienţa şi stăpînirea controlînd buşonul dezlănţuit, printr-un adevărat act de retenţie.

Ei bine da: străvechea concepţie a corespondenţei dintre corpul uman şi corpul naturii, pe care o credeam reprimată de era industrială, pare să fi răzbătut sub forma, aluzivă şi fasonată pentru codul bunelor maniere, a duetului Stridie & Şampanie. Iar dacă oamenii de ştiinţă se învrednicesc s-o contrazică azi, în epoca iluziilor şi a manipulărilor, nu e – tocmai – un bun argument s-o încercăm cu încredere? Cu condiţia să ne asigurăm că scoicile sînt proaspete (la propriu vreau să zic… hei! dar la ce vă gîndeaţi?!)…