A apărut Tiuk!, numărul 20 (toamna 2008). Ca de obicei, consistent.
Big Vakulovski mi-a solicitat însemnarea de pe acest blog, scrisă în apărarea lui Cristian Neagoe, cînd cu scandalul de presă din jurul ICR-NY. Exclusiv pentru Tiuk, i-am adăugat o prefaţă pe topicul degradării relaţiilor interumane (şi mai precis intersexuale), cu focus pe anumite practici erotice speciale.
După cîteva zile de la apariţie, reiau textul aici:
De ce nu mai putem salva naţia-n tandem
Acum doi ani plănuiam împreună cu Cristi Neagoe să salvăm societatea românească de psihoză sexuală. Diagnosticul suna astfel: în România, în spaţiul public informal, practicile erotice, şi mai ales cele întrunite sub numele generic de sex oral, nu (mai) reprezintă dragoste, afecţiune, ataşament etc.; ci, dimpotrivă, desemnează simbolic ura, dezbinarea, duşmănia. În majoritatea contextelor, termenii populari pentru felaţie şi cunnilinguus nu exprimă (precum în societăţile relaxate, “sănătoase”) nişte practici amoroase anume: poate mai deosebite, fie, dar încărcate de dragoste, de dăruire “trup şi suflet”, de participare holistică la împărtăşirea iubirii. La noi, dimpotrivă, aceste vocabule delicate marchează înjosire, umilire, degradare. Iar acest bolnăvicios obicei lingvistic oglindeşte desigur un mental social denaturat, o degenerare mai amplă a relaţiilor interumane.
Ne închipuiam – Cristi şi cu mine – că supunînd discuţiei publice aceste probleme, putem declanşa o mare operă de terapie socială. Voiam să le spunem românilor că muia e ceva preţios, subtil şi frumos ca însăşi dragostea, a cărei componentă este, în mod natural. Voiam să le transmitem un mesaj de “love not war” al sexului… al sexelor.
Ne-am tot amînat acţiunea, din motivul inoportunităţii: tradiţionalul “încă nu e momentul”. Elitele ni se păreau încă prea încuiate. Feminismul era încă blamat ca o boală pernicioasă venită din Occident. România de ambe sexe era încă învrăjbită profund. Paraziţii erau mai valorizaţi decît Romeo Regele Sexului. Gherila anti-consumeristă prin care inimioarei Maggi i se replica prin mii de inimioare cu inscripţia parodică Muie – era considerată o culme a ingeniozităţii şi a spiritului civic în acţiune.
Poate că voi întreprinde vreodată această campanie a reabilitării muii. Dar mă îndoiesc de participarea la fel de sinceră şi de credibilă a lui Cristi Neagoe. Pe de o parte, da: el a scris acele rînduri de dragoste de un inegalabil lirism, în care povesteşte plăcerea de a se îmbăta cu secreţiile intime ale iubitei, evocînd, în maniera unui Bruckner, cunilincţia, scatofilia şi toxicomania. Da, el exemplifica în acel prozopoem erotic principiul “love not war”-ului pe care îl teoretizaserăm împreună cu atîta entuziasm. Da, el se expusese astfel mîniei reacţionare a unor adversari care loveau în el, ţintind prin ricoşeu înspre cineva mai semnificativ politiceşte. Pe de altă parte însă, tot Cristi Neagoe scrisese şi acele rînduri de o intoleranţă inexplicabilă faţă de pensionari, în care gingaşele scule şi ritualuri ale intimităţii amoroase erau evocate, dimpotrivă, ca arme ale denigrării, ale înjosirii simbolice, ale veştejirii sociopatice. Acelaşi autor care, altă dată, se punea în pielea îndrăgostitului cunilingual şi urinofil, de ceastălaltă dată evoca aceleaşi practici cu scop injurios şi în registru grobian, la adresa unei categorii de vîrstă vulnerabile.
Care dintre cele două texte fusese însă premiat, ca monolog dramatic, de către o cunoscută revistă culturală? Cel injurios. Cel grobian. Cel care aducea învrăjbire şi ură. Păi nu e asta încă o expresie a psihozei generalizate în care trăim cu toţii, de la galeria de frustraţi social care strigă “muie arbitru’!” pînă la onorabilul juriu de critici teatrali, cu ascunse porniri scatolalice?! Nu-i ăsta încă un semn că încă n-a venit momentul?
Şi, mai ales, pe care dintre cele două texte a ales Cristi să-l recite mîndru la Gâdea Show, cînd cu scandalul Poneiului roz? Ei bine, nu pe cel cu ketamina din pipi… Pentru aşa ceva, încă nu e momentul…
Leave a Reply