… nici vînzătorul de CD-uri
“Mamă, ai grijă de tine, te iubesc” – aşa îşi încheie Andrada biletul de sinucigaşă. Cuvintele astea încă mă năucesc. Nu cred că au fost scrise doar aşa, ca o încheiere de rutină, cum adaugă tinerii la salutul de rămas-bun, după moda americană: take care… Cine îşi scrie biletul de adio cumpăneşte – îmi închipui – fiecare cuvinţel. Ce o fi vrut să spună Andrada cu acel ultim rînd? Dacă era cu adevărat îngrijorată de soarta mamei, nu şi-ar fi amînat măcar (nu zic suspendat) planul fatal? Nu-şi dădea seama că sinucigîndu-se îşi va ucide practic şi mama? Vorbele ei par să conţină un sens de resemnare, de parcă ea ar fi trebuit, ar fi fost silită de ceva implacabil (“am făcut ceea ce trebuia să fac…”) – să-şi lase în urmă mama, de care se desparte cu preocupare şi strîngere de inimă.
“Bezmediaticii” noştri s-au grăbit să claseze cazul: sinucigaşa emo! … şi de aici: generaţia debililor; emotici şi nevrotici; moda care ucide etc. Dacă am trăi într-o societate normală, cazul Andradei ar fi fost redat de mass-media sub alt titlu, mai firesc, mai uman, mai relevant psihologic pentru acest sfîrşit misterios; al cuiva care nu se extermină pe sine, ca să ucidă realitatea (cum fac îndeobşte sinucigaşii, mai ales la vîrsta aceea).
Cum zicea şi Rogozanu ieri, a fost o reeditare a psihozei din anii ’90 cu “sataniştii” – alt moment rămas neelucidat pe planul reflecţiei publice, mai cu seamă din cauza tratării superficiale a subiectului de către jurnalişti (şi pe vremea aia nu începuse tabloidizarea)…
Mama Andradei, care încerca să identifice posibile cauze ale disperării fiicei, a furnizat indiciile – exotice pentru opinia publică de la noi, poate chiar şocante, desigur mondene şi cu potenţial otvistic – ale aderenţei fiicei sale la o anumită modă (curent, fază, mişcare, trend). Majoritatea – hai să nu zic totalitatea – ziarelor şi TV-unilor au sărit ca uliii: aha, deci se întîlnesc între ei sau online pe forumuri şi îşi dau reţete de automutilare! îi predispun la morbiditate ţoalele, freza, muzica!! După care – momentul specialiştilor: la care vin psihologii, sociologii, pedagogii, chiar şi nişte neoficiali “emologi” – în persoanele unor liceeni cu neverosimile freze manga. Toţi fac teorii, toţi se învîrt în jurul cozii: motivul sinuciderii rămîne cu atît mai pernicios cu cît se lasă neelucidat. Aseară tîrziu l-am văzut şi pe muzicologul Lenţi Chiriac, care, tolănit pe fotoliu ca un senator burtos, dădea edicte demne de un papă al rock-ului, cum că nu există un stil muzical emo (lucru pe care îl putea verifica repede pe wikipedia înainte să intre în emisie şi să se umple de ridicol în rîndul puştilor)!
Există în Rinocerii lui Ionescu un personaj care face teoria rinocerilor, demonstrînd ştiinţific că aceştia nu există, tocmai atunci cînd invazia rinocerească tocmai dă să rupă uşa. Mi se pare că şi Hitchcock a introdus în Păsările un astfel de personaj, o ornitoloagă cu faţă de coţofană, care le ţine prelegeri savante oamenilor din drugstore, cînd cîrdul ucigaş tocmai ameninţă cerul de dincolo de vitrină. Aşa au arătat întrucîtva şi specialiştii care au teoretizat la priveghiul Andradei.
Cei mai de bun simţ dintre ei au fost aceia care au făcut apel la familii, la părinţi, să aibă grijă de copii. Să le acorde timp şi atenţie, într-o epocă a vitezei şi a dezumanizării. Ei m-au ajutat să interpretez într-un fel acel ultim rînd al Andreei: “Ai grijă de tine, mamă”. Poate mă înşel, poate e nedelicat şi necuvincios să o spun, poate e lipsit de pietate, dar am întrezărit acolo o undă de reproş… cînd am decodificat textul – întorcîndu-l: “dacă TU ai fi avut grijă DE MINE, mamă”… O spun cu greu, dar o fac cu toată compasiunea, cu toată înţelegerea de părinte, cu toată evlavia în faţa cruzimii sorţii.
Leave a Reply