textier.ro

articol apărut în B24FUN de săptămîna asta

Pe Valea Prahovei – şi poate şi în alte zone – se face o prăjitură de casă numită scoarţă: din aluat nu prea gros, nu foarte dulce, suficient de crocant, cu nuci fărîmiţate înăuntru. Cine a mîncat poate confirma: e un deliciu!
Mergi însă la vreo cofetărie sau patiserie din Cîmpina, Breaza, – nu mai zic Sinaia – şi îndrăzneşte să comanzi scoarţă. Fără îndoială doamnele vînzătoare îţi vor rîde în nas: “Fugi dom’le, noi sîntem firmă serioasă, cu pretenţii, nu facem noi ţărănii din astea…” Sau vor ridica pur şi simplu din umeri.
Cu siguranţă, fiecare dintre ele ştie ce e scoarţa, au mîncat chintale la viaţa lor şi pe cât posibil sunt maestre în gătirea ei,… bineînţeles, la ele-acasă. Dacă te au musafir, ţi se mândresc să-ţi servească scoarţa casei, alături de tradiţionala dulceaţă cu apă rece. Dar aşa, în cadrul oficial al unităţii de alimentaţie, ele te vor îmbia doar cu savarină, ecler, amandină… E mai mult decît o determinare mentală: e o fatalitate.
Acum. Intră în supermagazinele mai pricopsite, din Bucureşti pînă-n Braşov, şi caută atent în rafturi. Printre pachetele de biscuiţi italieneşti vei întîlni foarte probabil unul sau mai multe soiuri de cantuccini. Nu-i exclus să găseşti acest desert de import în chiar rafturile cofetăriilor prahovene în care n-ai avut şansa de a găsi neaoşa scoarţă. Din fericire (sau, poate, dimpotrivă…) cantuccini sunt tot nişte scoarţe, tot un fel rustic şi sărăcăcios; doar că se fac cu migdale în loc de nucă: deh, specificul locului. Şi tot specificul local face ca italienii să ştie cum să-şi trimită în lumea întreagă ambasadorii culinari, în timp ce noi ne ruşinăm de ceea ce avem mai savuros.