Despre ce nu am apucat să vorbim cu Dan Andrei Aldea
DAA a suferit în 1979 interzicerea discului „Zece arici înamorați” (din cauza scherzo-ului de față B, „Noi nu ne temem”, al cărui umor „șopârlistic” prefigura optzecismul) și, drept consecință, retragerea întregului tiraj de pe piață la câteva zile de la lansare. În primă instanță, cântecul trece de vigilența comisiei, care se obișnuise să verifice mai cu seamă textul. Versurile îi aparțineau lui Marin Sorescu, poet „safe”, intrat în manuale. Or subversiunea se găsea mai ales în partea de muzică și anume în parodiile la stilul odelor patriotice, al baladelor etno-folk de tip Tudor Gheorghe și al folclorului oficial.
(O altă chestiune nediscutată, pe care DAA ne-o lasă să ne frământe în lumea de dincoace, este relația sa complicată cu folclorul și „moda” prelucrărilor ethno-rock, pline de „ciobănei și mielușei”, după cum spunea el însuși ironic (disprețuitor?), făcând mai ales aluzie la Phoenix.)
Bașca nici versurile nu sunt tocmai inocente: pare o fabulă „cu cheie”, care se pretează la descifrări multiple și fanteziste. Cine sunt omizile? Cum adică nu se tem? Cum adică refuză „doctoria”?
(LE) Descopăr un link pe pagina de Discogs, cu explicația lyricsurilor: „… povestea este a cea a luptei sătenilor din satul Derdeluş cu omizile care le ameninţau recolta.” Această opțiune textuală face din DAA un precursor al ironiei optzeciste care maimuțărea discursul dominant de tip Scânteia („Ferit de intemperii, grâul de toamnă…”, „Drumul spre lumină trece prin uzină” – Timpuri Noi, „Fabrici și uzine” – Al. Andrieș, „De la Salva la Vișeu, târnăcopul cade greu” – Cargo etc.).
((Btw, tânărul Andrieș lucrează coperta, pe care și apare creditat.))
Leave a Reply