(versiunea integrală a celui mai recent articol din B24FUN)
O nouă fandoseală intelectualistă cu pretenţii civice bîntuie spaţiul public.
În comentariile lor, analiştii de mitinguri (căci avem şi de-ăştia) s-au arătat mîhniţi de faptul că manifestanţii din 19 mai au fost prea veseli; prea glumeţi; prea inconştenţi faţă de gravitatea evenimentelor la care participă; pe care – la o adică – le generează. Prea s-au ţinut de caterincă, suspinau mitingologii de peste noapte. De unde ţîşti – aceleaşi glose fataliste despre maladia românească a băşcăliei fără de proiect… Cum aşa: să încingă ei Dansul Pinguinului? cînd ar fi trebuit să stea smirna şi să intoneze un marş belicos, acolo! barem să recite o filipică, toţi în cor, dedicată lui Boc… sau lui Băsescu? Venind vorba de Boc, ar fi trebuit poate să… bocească? Sau, apropo de Băsescu, ar fi trebuit să… hm! (scuzaţi: meteahna ancestrală a futilităţii fără de proiect)…
Nu, n-a fost doar un pretext al propagandiştilor de serviciu, tocmiţi să defăimeze contestările publice. La această idee s-au raliat deopotrivă oponenţi ai regimului şi pro-băsescieni sinceri. Nemulţumirea lor, incoloră politiceşte, izbucneşte dintr-o sursă strict estetică şi e vecină cu deplîngerea, de pe poziţii paternaliste, a unei aşa-zise degradări socio-culturale (manelizare, vanghelizare, becalizare etc.).
Pentru reîmprospătarea memoriei acestor părerologi, de ambe metereze, ar merita reamintit că [ADAOS:] dintotdeauna marile mişcări de protest paşnic au împrumut elemente din folclorul sărbătorilor populare. Revolta şi distracţia se dovedesc de-a lungul istoriei două vase comunicante ale umorilor sociale. Există deja o tradiţie a militantismului cu origini dionisiace. [merci Alex] Poate cel maipopular imn al Golaniadei din mai-iunie ’90 a fost preluarea unui cîntec de beţie: “Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă/ pînă nu ne-om îmbăta şi-om cădea sub masă” cu versul schimbat “pînă nu vom cîştiga libertatea noastră”… Ar merita recunoscut adevărul istoric, poate stînjenitor unora, dar profund omenesc, cum că şlagărul Revoluţiei din Decembrie ’89, cel puţin în faza victorioasă, de după 22, a fost Lambada; revărsată din sute de casetofoane de umăr; mişcînd mii de burice tinere şi pline de bîzdîc latent, reprimat în anii dictaturii? Să îi trimitem la studiile occidentalilor care au stabilit că marile cîntece ale Revoluţiei Franceze aveau aceleaşi umile origini popular bahice?
Pentru cei mai deschişi dintre ei, ar merita oare observat că secvenţa muzicală recurentă din Dansul Pinguinului are particularitatea de a începe ca “Treceţi batalioane române Carpaţii”, pentru a se rezolva, surprinzător, ca o jucăuşă mazurcă? Ar merita amintit că unul dintre simbolurile muzicale naţionale este acel fragment din “Rapsodia română” care preia cîntecul bucovinean “Am un leu şi vreu să-l beu/ nici acela nu-i al meu”? De unde ţîşti – aceleaşi concluzii, pe placul cui vrea să le tragă, despre destinul nostru de datornici la Fondurile Mondiale ale Istoriei…
Leave a Reply