textier.ro

E adevărat, noi n-am prea devorat publicitate în anii ’80, decît doar reclamele la ultimul congres PCR sau la lupta pentru pace: ţineţi minte panourile care împînzeau oraşul? mutra lui Ceauşescu era mai omniprezentă chiar decît e astăzi mutra lui Miluţ!… După ’90 s-au revărsat însă reclamele optzeciste pe stil occidental: şlăgăroase, dansante, deseori cu desfăşurări ample de music-hall… şi musai cu oameni fericiţi! Era acel zîmbet de plastic de care rîdem la galele Publivorilor; era acea fericire conformă teoretizată de François Brune (stîngistul radical care a influenţat generaţii întregi de tineri publicitari români, mai dihai decît autorii fundamentali, dintr-un simplu hazard al bibliografiei universitare).

Am pescuit însă  această parodie la Baggy Trousers, cîntecul de prin ’85-86 al trupei Madness, “performată” de un band de copii englezi. Această reclamă ar fi putea fi difuzată şi azi, fără să încalce normele de distribuire a copiilor în reclame: e vorba de o pastă haioasă pentru copii, colorată, mentolată şi geluită.

Dedicaţie cui a dansat în acei ani pe Madness; cui a încercat, împreună cu the mates, să le imite celebrul pas în şir indian; dar şi cui, îngreţoşat de prea mult siropel optzecist, crede că toate reclamele muzicale sînt neapărat corny; şi mai ales cui s-a săturat de recomandarea uniunii asociaţiilor dentiştilor stomatologi…