textier.ro

Nu vorbesc de simpli zăpăciţi; cei care, ca în vechea reclamă la Smash, pot rupe portiera din neatenţie. Există automobilişti cu atenţie acută, dar selectivă: dacă, după ce au parcat pe banda întîi, văd în oglinda din stînga apropiindu-se un alt automobil sau barem o motocicletă – în fine, un vehicul cu oareşce greutate – aşteaptă resemnaţi, cu portiera abia întredeschisă, să treacă pericolul. Bicicliştii nu-i sperie. Bicicliştii să facă bine şi să-şi verifice rapiditatea reflexelor în faţa rapidităţii descinderii Măriei-Sale Tembelul Auto.
Am păţit-o cam acum 8 ani pe Baba Novac, în dreptul florăriei (acum e un BCR). Am ajuns în patru labe, iar bicicleta aruncată cît colo. Norocul meu e că în stînga nu circulau maşini sau – Doamne fereşte – troleibuzul… Mă dureau toate încheieturile, abia mă abţineam să răcnesc. Sîngeram din mai multe locuri şi tot ce îmi doream mai mult era un umăr de care să mă sprijin, cel mult o alinare, fie şi cu vorba. Tembelul care mă pocnise cu portiera era un guguştiuc de 20-22 de ani, cu coşuri nestoarse şi freză geluită. A venit la mine cu o faţă spăşită… i-am zîmbit, încurajator: credeam că o să-mi dea primul ajutor, să mă sprijine ca să mă ridic, să mă şterg, barem să-mi îndrept ghidonul… Ei bine nu: grija guguştiucului era să se dezvinovăţească; să-mi spună mie, care-mi dădeam duhul, cum “nu m-a văzut venind” etc. Omul se şi vedea pesemne în faţa poliţistului de circulaţie. Niciun “iartă-mă nene”. Nicio mînă de ajutor. Nicio… ştiţi voi. M-am dezgustat şi am plecat şontîc-şontîc, cu ghidonul însîngerat. (Noroc că aveam plasturi la mine.)