… un ghiolban dezrădăcinat şi frustrat, nu un ţăran. Să ne înţelegem: un ţăran de la ţară are destul de a face cu bicicliştii pe uliţe, ca să nu îi considere nişte marţieni. Numai ghiolbanul daciot la cap (indiferent că între timp a propăşit la mărci mai ilustre) simte impulsul de a lătra cu aparatul sonor în dotare. La fel de natural ca un cîine maidanez prigonit pe străzi, subspecie cu care de altfel împărtăşeşte inadaptarea şi statutul de corcitură socială.
Ambiguitate legislativă. Codul rutier interzice să îi claxonezi biciclişti la mai puţin de zece 25 de metri distanţă. Da, dar în altă parte codul rutier interzice cu totul clacsonatul în oraş. E de îndeajuns această confuzie normativă, pentru ca melteanul daciot-la-cap să eludeze întreaga chestiune şi să se simtă liber să latre, să mugească şi să behăie cît îl ţine muzicuţa.
Spiritul reglementării. Nu trebuie să fii supradotat intelectual ca să înţelegi noima interzicerii de a-i claxona pe biciclişti: zgomotul auzit liber, în imediata vecinătate, îi poate speria într-atît pe cei concentraţi să se deplaseze în trafic pe două roţi, cu forţa propriilor muşchi; îi poate lua într-atît prin surprindere, încît îi poate deturna de la traseul lor rectiliniu… E de ajuns să depăşeşti statutul de maidanez pavlovian şi reactiv şi să priveşti strada în ansamblu. Nu spun să îl respecţi pe celălalt părtaş la trafic. Nu zic să te pui în pielea lui. Ar fi prea mult pentru un român frustrat istoriceşte, care încă se crede superior atunci cînd are vehicul mai mare şi cu cai mai mulţi. Nu: ar fi o pretenţie exagerată. Dar te poţi aştepta ca unul care claxonează cică “preventiv” să se dumirească totuşi că prevenirea mai mare este tocmai să nu claxonezi, ca să nu îl sperii pe bietul om.
Am asistat la un astfel de incident. Acum 10-12 ani, cînd traficul era sensibil mai liber, pedalam pe Dudeşti într-o zonă îngustă (cam în dreptul depoului). Un ghiolban cu dubiţă claxonează în spate. De la sperietură, unei fete care mergea pe bicicletă un pic în urma mea (deci şi mai aproape de dubiţă) i-a tremurat un pic mîna pe ghidon… îndeajuns să derapeze înspre şina tramvaiului, de care s-a împiedicat în roata din faţă. Normal, fata a căzut, iar ghiolbanul abia a reuşit să frîneze şi s-o ferească. Noroc că nu mergea nici tramvaiul, nici alt vehicul. Noroc că am fost pe fază şi că aveam plasturi la mine. O fi învăţat ghiolbanul ceva din întîmplarea aceea? Şi-o aminti oare azi de acel incident, atunci cînd îl pişcă degetele să claxoneze la vederea bicicliştilor (tot mai mulţi şi mai normali la înfăţişare în tot Bucureştiul)?
Leave a Reply