textier.ro

Gramatica în România e un fel de baubau. Zilnic vedem/auzim la radio sau TV oameni terorizaţi să nu facă dezacord, care spun trăznăi hipercorecte gen: “problema sunt subvenţiile” etc. În alte contexte, îi putem vedea pe aceiaşi jubilînd, detensionaţi, atunci cînd un rapsod ca Mărgineanu cîntă, într-un foarte spumos subdialect muntenesc, Mă iubeşte femeile (“… şi e moarte dupe mine etc.”)… Lingviştii şi etnologii ştiu: Mărgineanu vorbeşte mai româneşte decît semidocţii care îşi pîndesc dezacordurile din vorbire.

O tradiţie pedagogică de Mariu Chicoş-Rostogan face ca, la noi, gramatica să fie una prescriptivă; în timp ce,în alte culturi, funcţionează predominant conceptul de gramatică descriptivă. E diferenţa dintre legile naturii şi legile codului juridic: o gramatică descriptivă trece în evidenţă legile limbii (care e văzută, de la romantici încoace, ca un organism viu); în schimb o gramatică prescriptivă are pretenţia să impună, să legifereze în mod tutelar uzul limbii.
Avem opt clase (başca şapte ani de acasă) în care tot facem gramatică prescriptivă. În liceu profii de română ar trebui să relaxeze acest baubau şi să îi facă pe adolescenţi (care oricum au jargoanele lor…) să se bucure de ceea ce li se spune că ar fi “o comoară în adîncuri ferecată”. Căci da: limba română e o comoară de care ne putem bucura cu toţii! Doar că această bucurie nu e deprinsă, ci înăbuşită, în şcoala românească!
De ce am scris toate astea?
Voiam să vorbesc despre ziua de azi: 2 mai.
Adică “doi mai”, cum zicem noi între noi… Sau “două mai”, cum ne impun prescripţiile de la Cacademie?
Unde mergi la mare? – La Doi Mai! Ah, nu, pardon, domnule cacademcian (doctor docent în limbi date ceauşeştilor), noi mergem la Două Mai, judeţul Constanţa, că aşa spune regulamentul, să trăiţi!
O gramatică descriptivă ar înregistra toponimul Doi Mai, precum şi bogăţia sa de derivate sufixale: localnicii se numesc doimăieni, iar turiştii care vin aici vara – doimaişti sau (cu un frumos prefix dobrogean) doimaioţi. Evident, conform gramaticii zbirilor, cea prescriptivă, toate aceste cuvinte care ne îmbogăţesc comoara, şiragul etc. – nici nu există! Pentru că forma “Doi Mai” încalcă prescripţiile despre uzul numeralelor.
În chip de încheiere, o ancoră către momentul Revoluţiei, cel în care ne-am dobîndit libertatea de expresie:
În zilele acelea se striga “Cine-a tras în noi pînă-n două’j’doi?!… Cine-a tras în noi după două’j’doi?!” Ziua Zero a libertăţii noastre, 22-XII (Douăzeci şi două a douăsprezecea), este numită în mod firesc, popular, tradiţional deja, Douăzeci şi doi (Două’j’doi) Decembrie. Ceea ce este la fel de cacademiceşte incorect, cum este de neconstituţională şi revolta populară din Decembrie ’89…