… şi culmea! majoritatea creativilor (intervievaţi de Petre Barbu şi Ioana Bunea) nu văd nimic rău în asta! Cu alte cuvinte…
– o reclamă refuzată de un ghid TV poate fi refolosită pentru o marcă de televizoare ieftine (flagrantul caz, evocat în articol, exhibat public chiar de directorul de creaţie care “a comis-o”);
– o reclamă refuzată de un energizant poate fi refolosită pentru un suc de fructe (pentru că, nu-i aşa, fructele dau energie) ;
– o altă reclamă, refuzată de respectivul suc de fructe, poate fi folosită pentru o gamă de mezeluri (pentru că şi carnea dă energie, da?!)…
… şi tot aşa.
Singur Brăduţ Florescu (format la şcoala lui Bernbach şi deci sensibil la criteriul relevanţei) încearcă o modalizare: reciclarea e admisibilă doar la nivel de platforme creative (acestea fiind entităţi supreme, rarefiate şi larg cuprinzătoare, ca Eidos-urile platoniene), nu însă la niveluri inferioare (concepte creative, variante de realizare… sau “execuţie”, cum se zice în branşă).
Articolul e pe cît de important, pe atît de curajos, întrucît dezvăluie un simptom grav al metehnelor de care suferă publicitatea românească.
Leave a Reply