Cenotaf: Pruteanu ne-ar fi interzis să fim trişti

La conferinţa de miercuri, venind vorba de tradus/adaptat slogane dintr-o limbă în alta, am spus că aşa ceva e obligatoriu în Franţa; şi că puţin ar fi lipsit să fie şi-n România, dacă s-ar fi adoptat Legea Pruteanu în varianta originală. Din partea cursanţilor mi-a venit o undă de simpatie faţă de această eventualitate pierdută… O fi fost doar o impresie de a mea?
În vremea aceea George Pruteanu încă se lupta cu boala. (Aveam să aflăm a doua zi, în ziua morţii.)
Gazda mea, Teo Migdalovici, a prins firul şi l-a evocat pe George Pruteanu cu simpatie, în urma foarte recentei polemici pe care a avut-o cu Maestrul la TVR, pe tema ortografierii fonetice a “străinismelor”: el pro, ea contra, totul terminîndu-se cu o jovială cafea la bufetul TVR-ului. De unde să fi ştiut Teo că aceea avea să fie poate ultima cafea a lui George Pruteanu? Am măgulit-o pe draga mea prietenă spunîndu-i că numai ea ar putea să-i facă faţă lui Pruteanu în direct.
Eu personal n-aş fi putut: era un vulcan. L-am cunoscut; i-am luat – împreună cu Filip Stoler – un interviu, cînd cu “legea limbii”, şi l-am resimţit dominant şi copleşitor. I-am fost adversar pe tema obligativităţii traducerilor din publicitate; apoi în scandalul Scornelius (cel cu “produsele Eminescu”); precum şi în chestiunea manelelor. Ar fi trebuit să polemizez în direct cu domnia-sa – eu ca avocat al maneliştilor – în emisiunea lui Bucurenci: m-a salvat, ca un clopoţel, o iminentă plecare în străinătate. De fiecare dată eu făceam pe ultra-liberalul, în raport cu Maestrul, căruia îi revenea rolul reacţionarului. S-o recunoaştem: ne complăceam să-i luăm la mişto fixismele şi atitudinea de Caton intransigent. Dar îl admiram cu toţii pentru că avea curajul opiniei şi pentru că, în numele bunului-simţ şi al binelui public, îndrăznea să facă apel la reguli, într-o societate tot mai confuză.
Ultima oară l-am întîlnit la tîrgul Gaudeamus. Venise la standul Companiei, interesat de monumentala Cronologie a Bucureştilor. L-am snobat: îi purtam încă rancună după ce mă atacase dur în urma ştirilor deformate despre Scornelius/”Eminescu la produs”. Dacă m-ar fi citit din sursă originară, ar fi aflat că Scornelius îi împărtăşea crezurile, doar că le exhiba – poate – ceva mai strident. În fond, Scornelius nu-i decît un alter ego prutenian al meu – deopotrivă erudit şi ludic; şi mai ales preocupat de “propăşirea tinerimii”.
Acum, la ceasul regretelor, îmi cer iertare. George Pruteanu avea tot dreptul să nu mă citească o dată; întrucît el m-a citit – cu toată atenţia – întîia dată: atunci cînd încă debutam ca poet. Ei bine, da: criticului literar George Pruteanu îi datorez prima cronică (neaşteptat de favorabilă) a versurilor mele, în ’96. Acum ar fi nedelicat, dar mai tîrziu voi cita un fragment din acele cuvinte care îmi fac atîta cinste şi care mi-au dat, la vremea lor, atîta încredere.
Mulţumiri, Maestre. Iertare, Domnule Profesor.

Pe aceeaşi temă:
Răzvan Codrescu, La moartea lui George Pruteanu
Două pricomigdale la parastasul lui Pruteanu

45 responses

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Latest Posts