… dar nimic rău
Aseară am fost într-un local din blocul de pe Calea Victoriei în care a locuit Florian Pittiş. Nu rareori era văzut coborînd din acel bloc, cu ţigara într-o mînă şi cu scrumiera în cealaltă. Se plimba agale, fuma şi scutura atent în scrumelniţă.
Să faci asta în anii ’80 nu era semn de ecologism, ci un soi de nesupunere dandy. Iar Florian Pittiş era un dandy, era un cochet… Atenţia aproape obsesivă acordată părului (avea gesturi aproape coregrafice de ţesălare a coamei atent îngrijite, avea cîntece despre plete etc.), platoşa de blugi cu care se acoperea pînă şi în zilele toride – pot părea nişte ciudate vanităţi exterioare; dar multă vreme, în care pînă şi înfăţişarea ne era normată şi controlată de regimul politic, aceste bizarerii de afişare publică au constituit afronturi, declaraţii de independenţă, mici revoluţii personale. Poate că în asta a constat magnetismul exercitat asupra tinerilor de-a lungul multor decenii de către Florian Pittiş, dincolo de mode şi contramode: această exhibare vehementă, oarecum teribilistă, această alintare-provocare, tipic juvenile. Forever Young, vorba idolului său Bob Dylan (btw: dacă în munca mea de textier am un filon de epigonism dylanian, i-l datorez celui care la emisiunile de tineret pe care i le îngăduia radioul ăla vechi, comunist, ne picura Dylan în auz cu pipeta).
Atunci am simţit nevoia pioasă de a-l pomeni cu ceva demn, de a spune „ceva de bine” despre cel care ne era vecin şi în acele clipe, la un etaj de (încă şi mai) sus… Şi am zis atunci (şi reiau acum) că:
Florian Pittiş a avut o intuiţie perfectă atunci cînd, după ’90, a simţit că teatrul în România cam bălteşte; şi a hotărît „s-o dea pe muzică” definitiv: fie ca textier, fie ca recitator în spectacolele cu folkişti, fie chiar avîntîndu-se tot mai mult ca solist vocal… A întreprins acest taking-off (ca să evoc un film cu hippioţi care îi plăcea) cam în acelaşi timp cu Ştefan Bănică jr., mai tînărul său coleg de la Bulandra, în capul unei coloane de „actori răspopiţi” care îi cuprinde pe Chirilă jr., pe Helciug, pe Ada Milea etc. Sînt oameni pe care azi îi ştim mai întîi de cîntăreţi, deşi excelenţi actori la bază.
De ce a făcut Florian Pittiş acest pas? Ar fi putut să rămînă un societar onorabil al teatrului, ar fi putut să pună-n scenă piese în regie proprie, în manieră pop art, precum Cîinele grădinarului sau Cum se numeau cei patru Beatles. Succes avea. Şi-a dorit însă mai mult. E vorba de aspiraţii pe care teatrul nu i le mai puteau satisface. Şi pe care i le satisfăcea pe deplin scena muzicală, tot mai activă, tot mai vitală. El strălucise ca interpret vocal încă din anii ’70, cînd cu show-urile TV ale lui Bocăneţ. Şi varianta sa la Ballad of John & Yoko, „Mi-am dorit o maşină (şi iat-acuma o a-am…)” din reclama şaptezecistă la automobilele Dacia a rămas ca o amintire pregnantă a unuia dintre cele mai bune momente ale publicităţii noastre anterevoluţionare. Nu mai zic că în ultimii ani de viață ajunsese voice-over-ul cel mai dorit din publicitatea românească…
Dacă aş insista încă un pic asupra marii sale voci (Teleenciclopedia, Moment poetic, God’s Voice în reclamele la Camay, Rompetrol etc.), bogată în armonice precum e vinul bun bogat în arome, e pentru a evidenţia un fapt extraordinar: Florian Pittiş a debutat ca un excelent mim, ca un emul al lui Marcel Marceau, regele pantomimei moderne. A excelat de la început ca un performer al expresiei corporale/nonverbale. Dacă a excelat totodată şi pe cealaltă axă a performanţei actoriceşti, cea vocală/verbală, asta dovedeşte că a fost un perfecţionist şi un artist total.
Florian Pittiş ar fi putut fi un bun Hamlet. Dar nu a fost să fie. El era alternativ… era PREA alternativ. Pe el îl distribuiau (la Buftea sau la TVR) în roluri de bişniţar, de „parazit”, de chiulangiu. În Veronica, evident, el era Greierele! Roluri minore, pe care însă publicul le adora, ca pe nişte mici raze de soare în scenariile alea cu directive de la direcția de propagandă… În piesele din dramaturgia clasică, el era bufonul, nebunul, marginalul… Dar Florian Pittiş a prins şi un rol principal la Bulandra (înainte de seria spectacolelor pop art cu muzică şi proiecţii pe care şi le regiza singur): anume în Anchetă asupra unui tînăr care n-a făcut nimic, o piesă despre inadaptare; o piesă tezistă, da, dar aşa erau pe atunci toate piesele din repertoriul contemporan.
În toate aceste roluri, mari şi mici, Florian Pittiş ne-a făcut cu ochiul complice şi ne-a transmis maximum de mesaj subversiv posibil în marea piesă de pe marea scenă a ţării: ne-a învăţat să gîndim alternativ, să aspirăm către alte zări, să căutăm şi altceva decît ni se dă…
florian pittis marceau dandy dandyism
Leave a Reply