(c) Silviu Gheţie
Această critică la adresa CNA a fost publicat în Dilema din 9 martie (număr din păcate indisponibil online). În chiar ziua apariţiei, Petre Barbu mi-a atras atenţia: o parte dintre reproşurile adresate Consiliului sînt imputabile mai degrabă realizatorilor tv, fie excesiv de zeloşi, fie răuvoitori, fie direct – cum să zic… – nu extraordinar de inteligenţi…
Îmi asum critica, dar şi poziţia din articol. Şi ceea ce listez e doar o parte, cea mai recentă, din istoria falsetelor emise de corul lui Ralu Filip împotriva comunicării comerciale din audiovizualul românesc.
Articolul mi-a fost solicitat de Cezar Paul-Bădescu, pentru pagina de “mass-comedia”:
CNAşti sau cişmigişti?
de Florin Dumitrescu, Dilema veche, 9-03-07
Ar fi interesant de ştiut cum apar rezoluţiile CNA care normează publicitatea pe TV; de cele mai multe ori reactive, conjuncturale şi fără viziune îndepărtată (deşi, culmea, aceasta ar fi, etimologic, o definiţie a televiziunii). Ce fac oamenii aceia plin de responsabilităţi, înainte să-şi supună la vot propunerile de măsuri între ei? Discută aşa, ca la o bere, despre “ce tîmpenii au mai văzut în calupuri”? Îşi dau cu părerea aşa, cişmigeşte, despre cît îi enervează nu’ş’ce spot şi despre cum “ar trebui interzişi ăştia”? Se revoltă asemeni telespectatorilor care sună la emisiuni să-şi verse oful? Se gîndesc oare cît de puţin că, dacă nu cumpănesc îndeajuns situaţia, vor trebui să retragă sau să revizuiască orice reglememtare mai plăpîndă, nefondată sau neglijent redactată? Şi că orice contravenţie nejustificată poate constitui un precedent pentru alte situaţii?
Apoi, e greu de spus dacă adăugirile, apostilele şi revenirile pe care CNA le operează post factum sînt un lucru bun sau rău. Dacă nu cumva ceea ce numesc ei decizii denotă mai degrabă o mare lipsă de decizie. Sau dacă atitudinea ezitantă, răzgînditoare, concesivă faţă de publicitatea TV denotă de fapt o lipsă de flexibilitate şi de adaptare la o sferă pe care, să recunoaştem, onorabilii Catoni ai audiovizualului românesc nu o prea stăpînesc…
De pildă, multă vreme pomenirea incidentală de mărci comerciale în decursul programelor radio sau TV era considerată reclamă mascată. De cîte ori n-au fost întrerupţi cu brutalitate diverşii invitaţi în direct care vorbeau, fie şi de rău, despre vreun automobil sau despre vreo companie de telecomunicaţii? Nu avem voie să facem reclamă! – era parola rostită de gazda emisiunii, întotdeauna cu un zel excesiv, ca o scuză în faţa zbirilor CNAşti: nu-i vina mea, eu i-am spus, vă rog, nu mă amendaţi. O primă concesie a exceptat “produsele culturale”: interacţiunea dintre medii este prea mare ca să poată fi evitată citarea pe post a titlurilor de cărţi, reviste, website-uri etc. “Stăm de vorbă cu X, redactor al unei anumite reviste şi autor al unei anumite cărţi care a apărut la o editură anume…” – aşa erau recomandaţi nu puţini intelectuali români, în ditai emisiunile de cultură: ca nişte persoane cu îndeletniciri dubioase… Slavă Cerului, concesia a fost făcută. Liber aşadar la titluri de cărţi şi reviste! De aici pînă la liberalizarea totală nu a fost decît un pas: trăim totuşi într-o lume a consumului în care orice produs e cultural; şi orice brand e referinţă cotidiană. Închipuiţi-vă cum ar suna, pe posturile româneşti aflate sub interdicţie, cîntecul lui Janis Joplin în care aceasta se roagă la Dumnezeu să-i cumpere (sic!) un Mercedes Benz: numai beep-uri! Sau cum ar trebui pixelizată imaginea TV celebrelor operelor pop art realizate din ambalaje de produse de larg consum expuse ca atare!
Ultimele măsuri au venit cu o nouă învîltorare a opiniei “din industrie”. Cică:
“În publicitatea pentru alimentele destinate copiilor este interzisă folosirea celebrităţilor, personalităţilor, medicilor sau a personajelor populare, cum ar fi cele din desenele animate, basme, povestiri şi altele asemenea.”
O primă concesie a fost deja făcută, deocamdată neoficial: Moş Crăciun! Neştiindu-se sigur dacă este personalitate reală sau personaj fictiv, cel mai iubit moş din lume a primit licenţa de a apărea în reclamele la alimetare pentru copii. Ar fi fost prea nedreaptă interdicţia: în forma în care este azi cunoscut peste tot în lume, Moş Crăciun este o progenitură modernă a publicităţii la alimentare pentru copii!
Dar de ce această măsură? Ce anume a stîrnit-o? Cumva spotul la napolitane în care Hänsel şi Gretel îi replică vrăjitoarei “Lasă vrăjeala, babo”? Să fie de vină basmul original pentru vulgaritatea pastişei? Să fie mai culpabili fraţii Grimm decît fraţii Micula? Să fie pruncul spălat mai murdar decît apa din copaie? Apoi! Dacă sînt interzise personajele de desene animate, asta înseamnă că sînt interzise propriu-zis desenele animate care au personaje! Vor trece de cenzură numai animaţiile “fără personaje”, numai cu frunzuliţe, ciupercuţe şi copăcei? Dar dacă frunzuliţa are mîini, picioare, ochi şi gură?! Frunzuliţa animată a devenit personaj!
Şi care e rostul? Ce anume se urmăreşte? Se previn astfel eventualele exagerări despre efectele miraculoase ale unor cereale, iaurturi etc., pe care le-ar suporta personajele animate? Şi cu care cei mai ingenui consumatori se identifică, riscînd astfel să fie înşelaţi prin hiperbolizare animată? Practic niciun spot pentru copii derulat actualmente pe sticlă nu respectă noile norme!Adio Quicky şi Chocapic! Gata cu ursuleţii şi tigrişorii de pe ambalajele de crănţănele? Ce se va putea arăta de acum în reclamele cu copii? Personaje reale, dar nejucate de actori, întrucît aceştia sînt susceptibili de celebritate? Şi nu care cumva să fie îmbrăcaţi în halat alb, dacă fac reclamă la produse de igienă; căci, conform noilor reglementări, sînt interzise astfel de spoturi “în care apar medici şi cabinete medicale”…
La ora la care apar aceste rînduri, se redactează pesemne o nouă măsură CNA, menită să nuanţeze sau să contrazică pe ultima… Măcar ştim că oamenii aceştia, plătiţi de noi toţi ca să lucreze pentru noi, lucrează, nu glumă!
Leave a Reply