http://www.youtube.com/profile?user=object4d
Mie mi le-a semnalat Scrintin (sărut mîna), care a aflat de ele de pe Feeder.
Mulţumesc, Nutritorule, transmite-i lui Victor Popescu (aka Brazda lui Novac, cel care a ripuit VHS-ul) şi lui Victor Filip (care a postat pe YouTube) – recunoştinţa fanilor TN, dintre care eu mă aşez primul la rînd.
După ce am împrăştiat comment-uri excesiv de entuziaste, constat că nu sînt singurul.
Igu declară în postul nutriţionist cum că:
“… nimeni altcineva nu avea nici o dovada a existentei formatiei Timpuri Noi de dinainte de ’89…”
… ceea ce e frumos spus ca hiperbolă, dibaci ca glumă, dar cel puţin derutant din partea unui cercetător al vestigiilor optzeciste.
Mă grăbesc să-l contrazic cu tărie. Din anii ’80 există cu Timpuri Noi cel puţin:
– o faţă de disc vinil Electrecord, pe care TN l-au împărţit cu grupul Contrast (cu doar patru cîntece fiecare, nu pentru că ar fi dus lipsă de repertoriu, ci pentru că se numărau printre muzicienii incomozi regimului);
– multe înregistrări (foarte bune) în fonoteca Radioului Naţional (SRR), printre care şi o primă versiune de “Perfect”, avînd ca intermezzo, în loc de “O-o… totul e minunat”, versul “O-o… o iarnă grea” (amănunt asupra căruia voi reveni);
– cel puţin un dosar la Securitate: trupa a fost interzisă prin ’86-’87 de către nu’ş’ce comisie de cultură; au fost reabilitaţi prin complicate intervenţii pe lîngă Nicu Ceauşescu (cel căruia îi plăcea să facă pe “alternativul mărinimos” în relaţiile cu artiştii, sportivii etc.).
Hai cu componenţa Timpuri Noi ’87: Adrian Pleşca (Artan) – voce; Dan Iliescu – chitară; Radu Cartianu – bas; Răzvan Moldovan – tobe, voce.
– o faţă de disc vinil Electrecord, pe care TN l-au împărţit cu grupul Contrast (cu doar patru cîntece fiecare, nu pentru că ar fi dus lipsă de repertoriu, ci pentru că se numărau printre muzicienii incomozi regimului);
– multe înregistrări (foarte bune) în fonoteca Radioului Naţional (SRR), printre care şi o primă versiune de “Perfect”, avînd ca intermezzo, în loc de “O-o… totul e minunat”, versul “O-o… o iarnă grea” (amănunt asupra căruia voi reveni);
– cel puţin un dosar la Securitate: trupa a fost interzisă prin ’86-’87 de către nu’ş’ce comisie de cultură; au fost reabilitaţi prin complicate intervenţii pe lîngă Nicu Ceauşescu (cel căruia îi plăcea să facă pe “alternativul mărinimos” în relaţiile cu artiştii, sportivii etc.).
Hai cu componenţa Timpuri Noi ’87: Adrian Pleşca (Artan) – voce; Dan Iliescu – chitară; Radu Cartianu – bas; Răzvan Moldovan – tobe, voce.
Cine a urmărit evoluţia acestor artişti a observat că Răzvan Moldovan, întors din Suedia în preajma lui 2000, a înfiinţat Partizan, alături de Artan şi Cristi Sandu (chitarist şi clăpar, ex-TN din anii ’80), în paranteza de timp în care Timpuri Noi a luat o pauză. De data asta Răzvan lăsase toba pentru groove machine… Asemănările dintre proiectul Partizan, cam prea avangardist pentru România, şi intenţiile stilistice ale Timpurilor din anii ’80.
Şi acum dezvăluirea personală anticipată mai sus:
După cum spuneam, prima versiune de text a cîntecului Perfect conţinea, la partea C (de intermezzo) versurile “O-o… o iarnă grea”, care făceau apel la iernatul oilor din strofa I. Acuma, trebuie amintit că pe vremea aceea, în arta alternativă românească, se cultiva foarte mult fabula subversivă, alegoria încifrată, opera cu cheie. Desigur, oile placide reprezentau poporul, masele; iar propaganda comunistă era conotată prin “nutreţul” pe care oile îl “primesc cu multă poftă” spre a fi “consumat iarna întreagă… per-fect”. Cam tare, huh? Versul “O iarnă grea” avea rolul unei glumiţe care-i trimitea pe oameni la ceva mai concret: frigul din case etc. Genul de poantă pe care o auzeai la teatru, de la Naţional la Tănase.
Ei bine, atunci eu (care eram un puşti pe vremea aia) i-am spus lui Artan: Ce-ar fi să zici, în loc de “o iarnă grea”, un vers mai bombastic, mai exagarat, mai grandilocvent în ironia sa: “totul e minunat”? A fost de acord şi aşa a rămas. A fost primul meu vers scris pentru un cîntec. (S-a nimerit să fie în registru parodic…)
Şi acum dezvăluirea personală anticipată mai sus:
După cum spuneam, prima versiune de text a cîntecului Perfect conţinea, la partea C (de intermezzo) versurile “O-o… o iarnă grea”, care făceau apel la iernatul oilor din strofa I. Acuma, trebuie amintit că pe vremea aceea, în arta alternativă românească, se cultiva foarte mult fabula subversivă, alegoria încifrată, opera cu cheie. Desigur, oile placide reprezentau poporul, masele; iar propaganda comunistă era conotată prin “nutreţul” pe care oile îl “primesc cu multă poftă” spre a fi “consumat iarna întreagă… per-fect”. Cam tare, huh? Versul “O iarnă grea” avea rolul unei glumiţe care-i trimitea pe oameni la ceva mai concret: frigul din case etc. Genul de poantă pe care o auzeai la teatru, de la Naţional la Tănase.
Ei bine, atunci eu (care eram un puşti pe vremea aia) i-am spus lui Artan: Ce-ar fi să zici, în loc de “o iarnă grea”, un vers mai bombastic, mai exagarat, mai grandilocvent în ironia sa: “totul e minunat”? A fost de acord şi aşa a rămas. A fost primul meu vers scris pentru un cîntec. (S-a nimerit să fie în registru parodic…)
Leave a Reply