(c) Silviu Gheţie
… pe timp de iarnă fără, sifon.
Am văzut de multe ori pe web scris Spirit de vară în loc de Şpriţ de vară ca titlu al cîntecului sarmalesc. Mă supăram la început: (nici) ăştia nu mi-au înţeles versurile, oare trebuia vocea lui Zoltan mai în faţă? etc. După care într-o bună zi m-am dumirit, pe cînd scriam într-un Word lăsat cu setările originare. Ei da: intra autocorrect-ul! Calculatorul vedea în şpriţ o greşeală de ortografie (de spelling, vorba lui) şi o corecta instantaneu, anglicizînd-o, globalizînd-o, esenţializînd-o…
Concluzie: ce e şpriţul pentru noi e spirit pentru lumea anglofonă.
La o parte gluma, aud de la oameni care le au serios cu branding-ul vorbe bune despre conceptul “spirit” lansat de MAEx ca formulă de recomandare a României/a românilor/a românităţii în lume…
… Şi în egală măsură receptez zîmbete condescendente apropo de particula “fabulo-“, care atestă că spiritul de glumă bîntuie în exces prin laboratoarele de forjare a imaginii noastre de export. (Iar cum excesul de spirtoase dăunează grav… )
Orice blazon naţional e fabulo-, întrucît tărîmul însuşi de desfăşurare a reprezentărilor imagologice este cel al fabulaţiei, al fabulei, al caracterului fabulos (sau, vorba lui Nedelciu, fabulatoriu): nemţii sînt fabulo-precişi, italienii sînt fabulo-artişti, ruşii sînt fabulo-patetici. Ba chiar sînt ceva mai fabulo decît noi – oricare dintre ei… Dar nu o strigă. Sînt cu atît mai fabulo cu cît nu se dau fabulo!
E un nărav mercantil tipic românesc să clamezi naturaleţea unui suc arhi-chimizat, tradiţia de secole a unei margarine abia lansate… şi… nou! caracterul fabulos al unui neam despre care pînă mai ieri destinatarul occidental nu ştia mare lucru. (Cu siguranţă, aici cineva fabulează.)
Astfel diluat, SPIRIT-ul nostru riscă să ajungă la ei un şpriţ… cam prea văratic.
(Promit să revin cu mai multe aprecieri pozitive despre conceptul SPIRIT ca atare.)
Am văzut de multe ori pe web scris Spirit de vară în loc de Şpriţ de vară ca titlu al cîntecului sarmalesc. Mă supăram la început: (nici) ăştia nu mi-au înţeles versurile, oare trebuia vocea lui Zoltan mai în faţă? etc. După care într-o bună zi m-am dumirit, pe cînd scriam într-un Word lăsat cu setările originare. Ei da: intra autocorrect-ul! Calculatorul vedea în şpriţ o greşeală de ortografie (de spelling, vorba lui) şi o corecta instantaneu, anglicizînd-o, globalizînd-o, esenţializînd-o…
Concluzie: ce e şpriţul pentru noi e spirit pentru lumea anglofonă.
La o parte gluma, aud de la oameni care le au serios cu branding-ul vorbe bune despre conceptul “spirit” lansat de MAEx ca formulă de recomandare a României/a românilor/a românităţii în lume…
… Şi în egală măsură receptez zîmbete condescendente apropo de particula “fabulo-“, care atestă că spiritul de glumă bîntuie în exces prin laboratoarele de forjare a imaginii noastre de export. (Iar cum excesul de spirtoase dăunează grav… )
Orice blazon naţional e fabulo-, întrucît tărîmul însuşi de desfăşurare a reprezentărilor imagologice este cel al fabulaţiei, al fabulei, al caracterului fabulos (sau, vorba lui Nedelciu, fabulatoriu): nemţii sînt fabulo-precişi, italienii sînt fabulo-artişti, ruşii sînt fabulo-patetici. Ba chiar sînt ceva mai fabulo decît noi – oricare dintre ei… Dar nu o strigă. Sînt cu atît mai fabulo cu cît nu se dau fabulo!
E un nărav mercantil tipic românesc să clamezi naturaleţea unui suc arhi-chimizat, tradiţia de secole a unei margarine abia lansate… şi… nou! caracterul fabulos al unui neam despre care pînă mai ieri destinatarul occidental nu ştia mare lucru. (Cu siguranţă, aici cineva fabulează.)
Astfel diluat, SPIRIT-ul nostru riscă să ajungă la ei un şpriţ… cam prea văratic.
(Promit să revin cu mai multe aprecieri pozitive despre conceptul SPIRIT ca atare.)
Leave a Reply