(versiune integrală a articolului publicat în B-24-FUN)
Era în mai 1990. Mergeam în Piaţa Universităţii cu gaşca. Purtam insignă cu coroana regală, deşi nu eram monarhist, şi badge de GOLAN. Eram la vîrsta convingerilor straşnice, care comută iute-n pulsiune vitală și de acolo-n libido. Pe atunci nu erau discoteci (ca mai înainte), nici cluburi (ca mai târziu). Nu aveam MNAC, nici Green, nici Cărtureşti. Cea mai trendy fază era Golaniada. Cel mai hot spot era Piaţa Universității.
Nimeni nu mai învăţa, deşi se apropia sesiunea. Simţeam că avem alte lecţii de primit: despre participare, despre solidaritate, despre responsabilitate civică. Şi-am învăţat în zilele acelea – şi pentru generaţiile dinainte, private de aşa ocazii, şi pentru cei de după noi, născuţi direct blazaţi.
Una dintre lecţii am primit-o cînd cu discursul din Balcon al unui fost deţinut politic, un om pe care îl respectam şi aveam să-l respect şi după aceea, în ciuda celor întîmplate. Despre acest domn carismatic, cu voce cutremurătoare, se spunea că fusese legionar; amănunt biografic care le dădea fiori unora dintre noi, purtători de ii, chimire şi cruci mari la piept… În acea zi, dintr-un exces de trăire ori poate printr-o regresie gardistă, resimţită în faţa miilor de oameni adunaţi în fața lui, venerabilul ne-a pus să-ngenunchem şi să spunem “tatăl nostru”.
Eu abia picasem: aveam întîlnire cu o amică şi mă interesa mai mult să o interceptez prin mulţime, decît să-l ascult pe stentor. Într-o secundă m-am trezit singurul rămas în picioare, zgîindu-mă după „fata mea”, în timp ce toată Piaţa (inclusiv ea, pare-se) îngenunchease şi striga – răcnea de-a dreptul, preluînd tonul predicatorului din Balcon – rugăciunea aceea, care de obicei se murmură evlavios: “tatăl nostru… carele eşti în ceruri”…
Niciodată la biserică nu auzisem o rugăciune clamată cu acel fel de resentiment, de obidă, care o apropia mai degrabă de blestem. Niciodată nu avusesem, în arca Domnului, sentimentul acela straniu, nepotrivit, pe care-l trăiam atunci acolo, în Piaţă.
Stăteam singurul în picioare, singurul tăcut, înconjurat de mogîldeţe umane, printre urlete care păreau să iasă din străfunduri. Pămîntul parcă tremura uşor… Cuprindeam toată Piaţa, dar nu o puteam localiza pe fată. Mă simţeam stingher, nelalocul meu, zgîindu-mă peste Piața plină de trupuri îngenuncheate sau chircite. Unde erau oamenii aceia zîmbitori de pîn-atunci de lîngă mine – afabili şi uşor cocheţi; mondeni, ba şi un pic zeflemisitori, aşa cum sînt bucureştenii, chiar şi atunci cînd protestează!? Ce deochi i-o fi încovrigat pe toţi cu bărbia-n piept, ce hipnoză îi făcea să hăhăiască acele cuvinte pioase cu atîta fanatism?! Mă simţeam printre extratereştri. Sau nu cumva alienul eram eu?
La un moment dat, am simțit o mînă zeloasă trăgându-mă de cracul pantalonului, să şed. Un plus de încrîncenare în vocea balconardului, un accent aproape ameninţător, pe versetul cu „greșiții noștri”, m-a făcut să mă simt vizat. Aşa cum mă iţeam ca un popîndău printre muşuroaie, vigilentul Caton mă ochise sigur. Ruşinat că întinez trăirea mistică a atîtor oameni, eram gata să mă conformez şi să fac genuflexiunea care m-ar fi „izbăvit de cel rău”… cînd, deodată, m-am răzgîndit. Mi-am zis: mai bine să pîndesc cînd se ridică toţi în picioare, aşa poate-o zăresc mai bine pe fată.
Şi mi-am mai zis în gînd ceva – atunci, acolo.
Ceva ce am repetat apoi în textele Sarmalelor Reci, de la Ţara te vrea prost la Ilici Ilici über alles…
Leave a Reply