textier.ro

Nu a pretins diplomă de revoluţionar. E un statut pe care i l-a dat publicul.

Mihai Iordache e unul dintre acei rari artişti care creează la fel de intens precât trăiesc. Acest saxofonist dăruit şi-a înfrânt boala cronică de plămâni cu ajutorul instrumentului pe care, iniţial, doctorii i l-au contraindicat. În 38 de ani trăiţi la maximum, Mihai Iordache pare a fi (ră)suflat – dimpotrivă – cu două perechi de plămâni!
Debutează în ’86 alături de Harry Tavitian, într-un spectacol subversiv inspirat de versurile lui Mircea Dinescu – pe atunci interzis. Revoluţia din ’89 îl găseşte în faţa Interului, unde salvează răniţi ducându-i în spinare la Colţea.
În anii ’90 artistul-cetăţean din el ţâşneste impetuos! Înfiinţează Sarmalele Reci (pentru care compune hiturile cele mai răzvrătite), colaborează cu Timpuri Noi şi Ada Milea. Din 2000 încoace, între turnee internaţionale cu Kumm, Mihai se dedică în sfârşit jazzului, muzica sa de suflet… şi de suflu. Colaborează cu artişti novatori precum Vlaicu Golcea, Tom Smith şi Eugene Chadbourne. Perpetuând epoca militantismului “cu libret”, jazzul lui Iordache concentrează spiritul neliniştit al unui artist (continuu) revoluţionar.
Stenic şi proaspăt, al doilea album al lui Iordache – Dissipatin’ – e un natural fruct al colaborării unor muzicieni români ai noului val, azi pe cale să se impună. O atitudine nouă, de prietenie muzicală, uneşte artişti care iubesc jazzul într-atât, încât să-l vrea mereu în viaţă.
Din titlul Dissipatin’ cunoscătorii vor prinde subtila referinţă la Moanin’ – legendar album al jazzului modern. Omagiul cu sens uşor polemic spune mult despre stilul (deci omul) Iordache: cel care se risipeşte, se imprăştie, (ni) se dăruieşte.