textier.ro

Scrisoarea Mirunei Coca-Cozma (foto) către Gabriel Liiceanu e datată 28 august 2006. Şi e un răspuns public la scrisoarea deschisă a Humanitarului către Mona Muscă (aceea cu “nu avem timp de nuanţe”). Dacă sînt eu ultimul care află de ea, sorry. Dar dacă nu e aşa?
Miruna a refuzat să mai fie “fata lui tata” într-un TVR al dinastiilor şi al fiefurilor de influenţă, atunci cînd, în ’99, a plecat în Elveţia. Acolo a studiat şi s-a realizat profesional, tot în domeniul audiovizualului.
Decizia Mirunei de a face tabula rasa şi a-şi lua soarta în mîini denotă o cutezanţă pe care – ea însăşi o spune – o tînără româncă şi-o dobîndeşte şi şi-o exersează cu greu. Empatia acestei tinere jurnaliste, care n-a prins vremea angajamentelor securiste, cu tînăra Mona Muscă din anii ’70 este vibrantă şi credibilă. Solidaritatea de “mironosiţă”, de “Evă”, pe care Miruna i-o declară Monei în faţa asaltului falocratic al moraliştilor emoţionează şi convinge. Psihanaliza la care tînăra intelectuală îşi supune maestrul, ajuns la vîrsta andro-senectuţii, nu depăşeşte respectul şi preţuirea cuvenite unui Vate Patriæ.
Poziţia pe care o adoptă, tipică feminismului critic şi corectitudinii politice, îi va plictisi pe diverşi gică-contra de ambe sexe. Este dreptul lor. Aşa cum este dreptul nostru să fim plictisiţi de plictisul lor ostentativ şi previzibil. Mai ales că, spre deosebire de multe feministe de conjunctură, scoase pe acquis-uri şi directive, Miruna chiar e o adevărată. She really means it.