Îndurare, prieteni: abia m-am întors din cel mai obositor concediu: mi s-a furat maşina, mi-au recuperat-o poliţiştii bulgari (avariată), am fost în proces cu translator (pe engleză), am condus fără plăcuţe prin două ţări, cu doi copii (plini de urticarie) în spate… şi bîlciul continuă (o să revin cu o postare dedicată). Pînă atunci îngăduiţi-mi să vă servesc o ciorbă reîncălzită: articolul meu de săpt. asta din cel mai tare ghid bucureştean. Continuă topicul Madonna (pt. aliteraţie, Evita, după rolul din opereta omonimă) şi răspunde la o anumită critică gerontofobă care i s-a adus respec… divei. Păi cică:
Îi tot auzim pe amicii noştri, pricepuţi la muzică, bombănindu-i pe alde Rolling Stones că sunt nişte moşnegi expiraţi; sau pe alde Madonna că-i o hoaşcă ambulantă; muzicologi de terasă care deplâng soarta României, de ultimă haltă a acestor (cică) fosile concertante, aflate-n prag de pensie. Totodată, îi auzim pe aceiaşi experţi părerologi entuziasmându-se de vioiciunea cu care ţopăie desculţă Cesaria Evora, mai verde decât Capul Verde, deşi bătrână aproape cât Madagascarul; sau extaziindu-se când ne mai vizitează vreun supravieţuitor din anticul Buena Vista Social Club, îndeajuns de matusalemic încât să-l trimită pe Fidel Castro ca pe un ţânc, după trabucuri
Vă mulţumesc şi vă respect pe toţi, ce-i drept, într-o anumită ierarhie.
În primul rînd le mulţumesc celor care mi-au făcut hatîrul să-mi răspundă la întrebarea din titlu, anume: cum interpretaţi momentul de statement politic anti-discriminare dintre cîntece: mesajul unui artist angajat sau pilulă de învăţămînt politic (dictat “de la centru”)?
O interlocutoare de la care avem cu toţii de învăţat (în primul rînd, eu) e Ruxandra: sărut mîna! Într-adevăr, cei care s-au grăbit să acuze plaga ţigănească sînt prea tineri ca să înţeleagă aluzia la momentul de învăţămînt politic. Pentru ei în mod special, iată explicaţia:
Pe vremea comuniştilor, seratele dansante organizate în cadru instituţional (la serbări şcolare, studenţeşti, muncitoreşti etc.) erau în mod obligatoriu prefaţate de un moment ideologic, în care unul-doi tovarăşi responsabili cu propaganda ţineau o mică prelegere doctrinară, în timp ce mulţimea abia aştepta să se termine blabla-ul şi să se dea drumul la dans. Acest blabla convenţional avea un rol benefic, în fond: era justificarea faţă de forurile tutelare că, la acţiunea tovărăşească, nu s-a prestat numai
Micul Paris are de zilele astea un mare brandname: La Pedale! Atenţie, fără accent ascuţit pe primul e! Numele desemnează o iniţiativă civică de împrumutare a bicicletelor (”închiriere fără bani”, cum se spune pe site în curat stil mitician). Excelent! Cine a propus namingul e un haios/o haioasă; cine l-a aprobat e lipsit/ă de complexe şi merită simpatia noastră, a tuturor! Arc-en-ciel toujours!
Se ştie întîmplarea cu acel activist PCR din agricultură care, la o mare întrunire naţională, i-a raportat secretarului general Nicolae Ceauşescu “depăşiri la recolta de conopi*dă”. Frondă? Disidenţă? Subversiune? Nicidecum! Omul aşa vorbea în colectivul lui, bărbaţi şi femei deopotrivă. Această paronimie intrase pesemne în lexicul lor de (auto)bază; astfel încît bietul reprezentant al oamenilor muncii nu şi-a putut controla vorbirea, atunci cînd, de pe documentul în care era scris conopidă, el a citit celălalt termen, mai lung cu un sunet…
O astfel de glumă paronimică pare a fi şi înlocuirea lui b cu g în numele liberalului Orban, într-un document cu caracter oficial provenit dinspre biroul ministrei Udrea, care pomeneşte de “Comisia Organ”. Doar o greşeală! se scuză gestionara turismului românesc. Greşeala se repetă însă pe parcursul documentului… Cazul e mai grav decît “conopi*da comunistă”: e vorba de un atac la faţa publică a lui LO. Acesta din urmă e, la rîndul lui, celebru pentru remarcele misogine
Am fost aseară cu fi-miu (9 ani) la “Park Izvor” (vorba Madonnei). Am ţinut 50 30 de kile în cîrcă timp de aproape două ore. 50 30 de kile de adoraţie a divei, 50 30 kg care s-au zbînţuit alături de cele 85 de dedesubt (după concert cred că am mai dat jos cîteva).
La mijlocul concertului a fost momentul gipsy, OK, a fost declaraţia despre “discrimination in Eastern Europe”. A fost apelul la fraternizare cu “gypsies , homosexuals and people who are different”, la care fi-miu emoţionat a strigat “yeaaah” în timp ce majoritatea huiduia.
Cred că fanii adevăraţi, nu neapărat copiii lipsiţi de prejudecăţi şi receptivi la mesaje dăscălitoare, au strigat yeah. Dar strigătul lor a fost acoperitde huiduiala celorlalţi. De ce? Poate că aşa sîntem noi intoleranţi. Faţă de ţiganii ca grup socio-profesional; din care şi Madonna face parte grosso modo: în calitate de “guristă”, de “prestatoare de divertisment”, în calitate de muzicantă pe care “o plăteşti ca să-ţi dizeze” şi să-ţi “dea din buric” cu tot “cu negrii ei” (ca să o spun cu vorbele altora).
Un artist care încearcă să depăşească acest statut are niscai probleme. Nu numai în RO, dar aici parcă mai mult ca oriunde. Promit să revin şi să aprofundez.
Pînă atunci… ce răspuns aţi da la întrebarea din titlu?
Superstar a fost primul text scris de mine pentru Direcţia 5 şi a apărut pe discul cu acelaşi nume, de acum zece ani. Celălalt textier din afara trupei era Liviu Hoisan (”Comandorului” i se datorează, printre altele, versurile binişor sado ale cîntecului Altul mai bun). Eu am avut numai trei texte pe tot albumul, dintre care unul pentru duetul cu Paula Seling.
Mulţi oameni care se pricep spun că a fost un album vizionar, care şi-a depăşit epoca. A fost prima “trădare” a mea faţă de Sarmalele Reci, trupă la care am exclusivitate pe texte. Cu timpul s-a dovedit că deschiderea spre noi colaborări, spre stiluri diferite de muzică, îmi prieşte, mă solicită creativ şi îmi îmbogăţeşte panoplia libretistică.
Melodia Superstar mi-a dat ocazia să încerc tema întîlnirii cu femeia-înger (aşa zisa donna angelicata a stilnoviştilor, influenţaţi la rîndu-le de trubaduri), într-o abordare contemporană, pe gustul noilor generaţii. (Hei, şi era cu mult înainte de James Blunt!) În plus, versul “eram doar fraier” a declanşat moda “fraierilor” celebri ai lui
După ce mi-a intrat pe IQads analiza spotului Tu eşti Mircea (Cosmotei cu glas subţire), m-am trezit cu niscai laude din partea unor comentatori care s-au simţit răcoriţi pesemne de curajul cu care “mă luam de” oamenii de marketing. Unul dintre commenturi însă m-a desumpănit. Cică:
mda, ma lovesc frecvent exact de problema asta [...] dar venind de la client, nu de la oameni de marketing. si cind clientul comanda, i se da
Adică!? La modul “eu lucrez direct cu Dumnezeu, nu mă-ncurc cu sfinţii… Da’ şi ăsta, ce cusurgiu, frate…” Măi cine-o fi scula asta?!
Faci marketing la o firmă de scovergi. Colegii tăi scovergari şi cu tine nu reprezentaţi singurul desfăcător de scovergi de pe piaţă, dar sînteţi primul care îşi face reclamă (am ales special categ. asta de produse, în ideea că e teritoriu virgin). Cum decizi să i te adresezi consumatorului, relativ la propria marfă, în cadrul comunicării comerciale obişnuite (publicitate ATL/BTL)?
E adevărat, noi n-am prea devorat publicitate în anii ‘80, decît doar reclamele la ultimul congres PCR sau la lupta pentru pace: ţineţi minte panourile care împînzeau oraşul? mutra lui Ceauşescu era mai omniprezentă chiar decît e astăzi mutra lui Miluţ!… După ‘90 s-au revărsat însă reclamele optzeciste pe stil occidental: şlăgăroase, dansante, deseori cu desfăşurări ample de music-hall… şi musai cu oameni fericiţi! Era acel zîmbet de plastic de care rîdem la galele Publivorilor; era acea fericire conformă teoretizată de François Brune (stîngistul radical care a influenţat generaţii întregi de tineri
