semnal 12 November 2010, 11 Comments

Recenta moarte a lui Adrian Păunescu i-a emoţionat deopotrivă pe admiratori şi pe cei care “nu l-au prea iubit”: un om energic, plin de entuziasm, cădea răpus de o adevărată cîrdăşie a bolilor, cauzată de cea mai gravă dintre ele, – diabetul. Este afecţiunea care, la zece secunde, ucide un om de pe Terra… şi îmbolnăveşte alţi doi!

Printr-o coincidenţă (tristă la prima vedere, dar îndreptată spre viitor cu speranţă), Ateneul Român, care a adăpostit catafalcul lui AP, la doar o săptămînă găzduieşte o manifestare internaţională majoră, menită “să aducă diabetul în lumină”, de Ziua Mondială a Diabetului. Bucureşteni sau vizitatori ai Capitalei, sîntem aşteptaţi să participăm la acest “Manifest pentru sănătatea Pămîntului” (citînd astfel din ilustrul dispărut). Vor fi acolo Toni Grecu, doctorul Oprescu şi mulţi alţii, suferinzi de diabet sau preocupaţi de sănătatea semenilor lor.

Duminică 14 noiembrie, la ora 18:00, Ateneul Român va fi iluminat concomitent cu Eiffel-ul, Torre di Pisa, Opera din Sydney şi alte edificii emblematice ale lumii, pentru a marca solidariatea în lupta cu “duşmanul dulce”.

semnal 28 October 2010, 4 Comments

prima-calatorie-final-cu-parteneri

Prima mea călătorie în străinătate e noul volum colectiv din seria “Prima dată” a Editurii Art, reunind textele unor oameni de litere din mai multe generaţii. Cartea cu 30 de coautori se lansează marţi, 2 nov. ora 18:00, la MŢR.

Coordonată de Bogdan Iancu, culegerea de mărturii ale depeizării are o clară miză antropologică şi promite lecturi delectabile, diferite de obişnuitele senzaţii procurate de literatura impresiilor de călătorie. În Inventarul care ţine loc de prefaţă, Bogdan Iancu rezumă:

“Prima călătorie în străinătate are loc în anii ’30, ultima în septembrie 2010.

Obiectivele călătoriilor: turism de

Afis

Recent apărutul volum Narcotice în cultura română al lui Andrei Oişteanu (Polirom) se profilează deja ca unul dintre evenimentele editoriale majore ale anului, cu mari şanse de a deveni scandalul cultural al lui 2010. La primele impresii de răsfoire, aş spune că e o carte (dimpotrivă…) super-lucidă, care pune ordine şi impune standarde. Sînt motive să credem că, după apariţia ei, nu se va mai scrie la fel de lesne şi de superficial despre droguri şi experienţe extrasenzoriale ca pînă acum în literatura română.

Partea cea mai… stupefiantă pentru mine a fost să mă găsesc şi eu menţionat între coperţile ei, şi anume la pag. 391 (între R. Bucurenci şi Al. Vakulovski)!

Motivul e această prelucrare după Cocaine a Sarmalelor Reci, numită Aurolac şi lansată pe albumul omonim din 1996 (cu drepturi de folosire acordate de către J.J. Cale, autorul temei), în ale cărei versuri am plecat de la motivul lacului-vopsea Aurolac (R), drogul surogat folosit de săraci, predominant minori, în anii ‘80-’90; pentru ca să ating apoi reflecţii sociale concentric mai largi.

Extinderea titlului la întregul album se voia o sugestie de crez artistic şi un smerit omagiu către autorii Alcoolurilor şi Paradisurilor artificiale. Printre cîntecele albumului e şi o pastişă a Invitaţiei la voiaj… CONCURS: dau un pahar de alcool moderat, de vară, cui “ghiceşte” primul/a titlul piesei care face un clin d’œil înspre Baudelaire (evident, nu se pune maestrul Oişteanu, care merită un Bloody Mary din oficiu).

Asculta mai multe audio Muzica

Pe noul său site (mai orientat spre branding, imagine şi positioning), Iulian Comanescu observă că vuvuzeaua (surla africană) funcţionează ca simbol, deşi neoficial, mai eficient decît mascota canonică a Campionatului Mondial 2010 sau alte elemente de ID confecţionate de statul sud-african. După care – şut către mine cu un tag, pentru care îi mulţumesc.

Vuvuzeaua (fie-mi îngăduită românizarea, la momentul scrierii acestor rînduri, Google îmi numără 2270 de utilizări ale acestui neologism) e genul de artefact ambiguu, la graniţa dintre cultură populară şi industrie. La acelaşi statut se pot califica şepcile acelea cu panaş, care par a fi tot invenţie sud-africană. Unii comentatori şi redactori sportivi ne-au informat deja că, la origini, vuvuzeaua e un instrument tribal confecţionat din coarne de antilopă. Colegii lor din altă tabără ne-au relatat cum că e un gadget de microbişti, de cumpărat la intrarea în stadion, şi care se produce de către un anume fabricant sud-african (un alb cu nume olandez, pesemne vreun descendent al burilor). Schematizînd la maximum, să ne închipuim că boşimanii şi zuluşii urbanizaţi, atunci cînd merg la meci, regăsesc o parte din atmosfera şi setarea mentală generală a ritualurilor ancestrale. Necesitatea unui instrument ritualic, care să creeze acea comuniune de vibraţie amplă,

versiune extinsă a celui mai recent art. din B24FUN

Cîndva, la începutul deceniului, ni s-a cerut să facem reclamă unui medicament etic (dintre cele care “se eliberează numai cu prescripţie medicală”). Pentru a ne conforma îngrădirilor legale, trebuia să-l facem vizibil fără să-l arătăm ca atare; să-l evocăm fără să-i spunem numele.

Dar, cum nu era la fel de faimos ca Viagra şi nu beneficia de o poreclă precum „pilula albastră”, analgezicul nostru impunea alte vicleşuguri de advertizare. Ne-am grăbit să-i facem site: nu ca să punem ceva pe el, ci ca să putem etala denumirea cu www în faţă şi punct-ro în coadă (legiuitorul nu prevăzuse atari subterfugii)… I-am făcut un spot video, de difuzat în farmacii, în care numele comercial era baleiat de o lanternă în întuneric, de la stînga la dreapta, fără ca pe ecran să apară nicio clipă cuvîntul întreg (cine-şi aminteşte genericul emisiunii Reflector ştie ce vreau să spun). Dar mîndria mea de copywriter a fost să utilizez iniţiala medicamentului (K) fie în slogan „K să te simţi OK”, fie în diverse alte strigături: „K să uiţi de durere”, „efectul K”  etc. Colegul meu art director a pus totul în culorile heraldice de brand: postere, stickere, pungi de plastic, ace, brice… şi a desenat pastila (din întâmplare tot albastră) în chip de O în cuvântul OK.

Campania a mers de minune, reacţiile au fost mai mult decît OK şi o mulţime de bolnavi au uitat de durere şi unii chiar s-au vindecat.

De la o vreme, medicamentul nostru pe bază de ketoprofen

incantece - coperta

Noul volum ÎNcîntece de Florin Dumitrescu se lansează la Bookfest sîmbătă 12 iunie, la ora 19:00, la standul Editurii Vinea (Complex Romexpo, pavilion 17).
Prezintă Nicolae Tzone şi Mugur Grosu.

Florin Dumitrescu, ÎNcîntece (Ed. Vinea, 2010);
Copertă şi redactor de carte: Mugur Grosu;
Prefaţă: Simona Sora
Addenda: un florilegiu din volumele Ana are mere (Cartea Românească, 1997), Megaviziuni (Marfă, 1996) + un text de cîntec pentru Sarmalele Reci

LATER EDIT: Duminică 13 iunie e ultima zi în care mai poţi cumpăra ÎNcîntece la preţ de tîrg, la standul Vinea (pavilion 17, Romexpo)

Sub ochii noştri, dispare o lume… sau cel puţin parcele din ea. Este vorba de lumea marii publicităţi clasice, plină de aluzii baroce şi stimuli subtili. Publicitatea pentru produse de tutun a fost restricţionată pînă aproape de nivelul zero. Distribuirea copiilor în reclame a fost şi ea restrînsă la numai cîteva categorii de produse. Dar reclame la ţigări cu copii în ele sau adresate copiilor? Aşa ceva a existat, ce-i drept nu la noi (vezi-mi rubrica din Dilema online). Dacă a existat ceva şi la noi, a fost tendinţa de a te adresa feliilor de public cît mai tînăr, prin mesaje sugestive, la limita dintre echivoc şi provocare. Dar despre acest subiect tabu – sînt multe de mărturisit…

(versiunea integrală a celui mai recent articol din B24FUN)

O nouă fandoseală intelectualistă cu pretenţii civice bîntuie spaţiul public.

În comentariile lor, analiştii de mitinguri (căci avem şi de-ăştia) s-au arătat mîhniţi de faptul că manifestanţii din 19 mai au fost prea veseli; prea glumeţi; prea inconştenţi faţă de gravitatea evenimentelor la care participă; pe care – la o adică – le generează. Prea s-au ţinut de caterincă, suspinau mitingologii de peste noapte. De unde ţîşti – aceleaşi glose fataliste despre maladia românească a băşcăliei fără de proiect… Cum aşa: să încingă ei Dansul Pinguinului? cînd ar fi trebuit să stea smirna şi să intoneze un marş belicos, acolo! barem să recite o filipică, toţi în cor, dedicată lui Boc… sau lui Băsescu? Venind vorba de Boc, ar fi trebuit poate să… bocească? Sau, apropo de Băsescu, ar fi trebuit să… hm! (scuzaţi: meteahna ancestrală a futilităţii fără de proiect)…

Nu, n-a fost doar un pretext al propagandiştilor de serviciu, tocmiţi să defăimeze contestările publice. La această idee s-au raliat deopotrivă oponenţi ai regimului şi pro-băsescieni sinceri. Nemulţumirea lor, incoloră politiceşte, izbucneşte dintr-o sursă strict estetică şi e vecină cu deplîngerea, de pe poziţii paternaliste, a unei aşa-zise degradări socio-culturale (manelizare, vanghelizare, becalizare etc.).

Pentru reîmprospătarea memoriei acestor părerologi, de ambe metereze, ar merita reamintit [ADAOS:] dintotdeauna marile mişcări de protest paşnic au împrumut elemente din folclorul sărbătorilor populare. Revolta şi distracţia se dovedesc de-a lungul istoriei două vase comunicante ale umorilor sociale. Există deja o tradiţie a militantismului cu origini dionisiace. [merci Alex] Poate cel mai

… în ultima Dilemă Veche, la pagina de “mass-comedia” a CPB-ului. Afluenţa de public, în contrast cu neglijenţa şi reaua-voinţă a organizatorilor, – totul mi-a evocat expoziţiile de aşa-zisă “artă degenerată” organizate de nazişti cu titlu de “aşa nu”, la care nemţii amatori de modernicale mergeau să mai vadă un Klee sau un Kandinski…

La recitire pe web, mi-am găsit un dezacord (sorry). Cui îl găseşte mai întîi, ca de obicei, un premiu lichid şi răcoros.

Teza lansată adiacent, conform căreia actuala publicitate românească de la TV moşteneşte neoficial dar neîndoielnic divertismentul TV “comunist”, mi-a fost apreciată de către oameni care se pricep. Ergo, va suferi dezvoltări… cu întîietate pe acest blog (promit).

… am zis vreo cîteva în Adevărul de azi, la solicitarea Sînzianei Boaru. Dosarul include şi mărturiile lui Radu Florescu şi Bogdan “Fozzie” Manea (multă vreme nedespărţiţi) şi continuă seria de materiale prilejuite de expoziţia de grafică publicitară de la ICR (penibil intitulată “De la sublim la ridicol”… d’oh: şi îmi închipui că utecistul/a care a dat numele ăsta pateticos dăscălitor e specialist/ă în istoria artei)… O să merg la expo şi o să revin cu impresii (deocamdată am vorbit azi la RFI despre subiect “pe neve”). Deocamdată, iacă varianta integrală a intervenţiei din Adev., apropo de publicitatea nouăzecistă:

Impresia generală este că publicitatea românească a explodat din ’90 încoace, împreună cu presa şi consumul de bunuri. TVR-ul, care moştenea monopolul broadcasting-ului, tocmai îşi dovedise forţa de influenţare a publicului în decursul evenimentelor majore ale acelor ani aurorali (Revoluţia, Golaniada, Mineriadele etc.). Încetul cu încetul, micul ecran a devenit un mare bîlci catodic, în care se transmiteau fără oprelişti legale, la ore de maximă audienţă, emisiuni întregi despre deschiderea supermarketului X ori a centrului comercial Y; intervenţii ale sponsorilor indefinit de frecvente şi de încărcate cu