textier.ro

Regret că n-am profitat îndeajuns de amiciţia luminoasă pe care mi-a oferit-o Alexandru Condeescu. În anii ‘90, ne-a adus împreună Saviana Stănescu, cea care pe atunci încă îşi gesta viitoarea carieră de star al dramaturgiei americane (e curios cum marii prieteni ai lui Alex s-au numit Stănescu, fără a fi înrudiţi între ei: primul fusese Nichita).
Pe vremea aceea eram foarte entuziast apropo de menirea culturii de masă, a subculturilor etc. în transformarea şi primenirea Culturii (cu C mare). Eram un radical care jubila constatînd declinul unor instituţii pe care le proclamasem putrefacte: Literatura, Cartea, Autorul, Critica (toate cu majuscule, fireşte)… Alex, ca director la Muzeul Literaturii, n-avea nicidecum ideile unui conservator sau ale unui reacţionar. Nu e sigur că-l scandalizam, cel mult îl intrigam…
Alex nu m-a contrazis niciodată, ci a avut perspicacitatea şi răbdarea unui Socrate de a-mi pune anume acele întrebări în stare să-mi clatine certitudinile. Nu apăra vreo poziţie, nici nu se afla la vreun pol fundamental opus faţă de al meu. Nu era defel un nostalgic al umanioarelor vetuste, al acelui peisaj arcadian, cu Auctorele cocoţat pe soclu şi obligatoria exegeză tămîietoare răsfirată la picioare. Implicarea sa în contemporaneitate îi e atestată de munca depusă în înnoirea muzeului şi a instituţiilor conexe pe care a întreprins-o în cei 17 ani de directorat.
Acest curator-şef al Condeielor Româneşti a transformat MLR-ul dintr-un cavou exquis într-un loc viu, deschis către promovarea literaturii noi, dar şi receptarea într-o manieră proaspătă a clasicilor. A prilejuit trend-uri fără să fie un monden (dimpotrivă). A generat forme care continuă să genereze fond.

Dedicată Monichii, o nostalgică a ciocolatei Goodbye Mao:

Toxică la maxim e
Maxam paxta dentară,
curăţenii maxime
xinezii-n ea mixară.

(ştirea)

paste de dinti chinezesti chinezeasca spearmint maxam dietilen glycol

Mişa Vakulovski mi-a oferit prilejul să mă dau mare om de litere (şi sunete) în acest interviu, apărut azi în cotidianul FLUX din Rep. Moldova.

CAFENEAUA FLUX
„La origini muzica şi poezia erau totuna”
Interviu cu Florin DUMITRESCU, realizat de Mihail VAKULOVSKI

- Florin, tu ai scris toate textele pentru formaţia rock SARMALELE RECI, cum se simte un poet între muzicieni? Ce-ai împrumuta de la ei pentru lumea literară, să zic aşa?
- Mi-am făcut ucenicia cu Timpuri Noi, m-au consacrat Sarmalele Reci şi colaborez de ani buni şi cu Direcţia 5. De la toţi am învăţat armonia, în sensul larg al cuvântului. Muzicienii trăiesc în lumea sunetelor care e mai sublimată, mai estetică decât lumea noastră. Lucrând cu ei, şlefuind alături de ei ba o vocală, ba un diftong, ba o consoană lichidă sau un accent, m-am contaminat cu starea lor de graţie, cu înţelepciunea superioară a sunetelor, care domină şi prilejuiesc sensurile. Această experienţă nemijlocită, laolaltă cu studiile filologice, mi-au deschis mintea şi ca textier, şi ca „poet cult”. Am învăţat că la origini muzica şi poezia erau totuna; mi-am făurit o artă poetică a muzicalităţii, a cântului care supravieţuieşte în vers, a magiei care este sursa şi scopul acestui mănunchi comun care este muzica-poezia-rostirea-dansul-divinaţia-cunoaşterea… Nu sunt un extatic al sincretismelor culturale, dar văd în ele de multe ori o recuperare a ritualurilor de altădată, care aveau şi alte sensuri decât cel pur estetic sau pur hedonic.
Parcă în lumea literară sunt mai multe gelozii decât în breasla muzicienilor/muzicanţilor. Se pare că armonia aceea de care ziceam funcţionează şi la nivel interuman. Muzicienii se mai invidiază între ei, dar parcă nu aşa ca literaţii. Parcă se respectă mai mult şi, de la simplu lăutar la mare maestru, sunt mai deschişi către colaborări, către experimente. Vorba lăutarului: decât să ne certăm, mai bine un cântec vesel să cântăm! Poate că noi, oamenii de litere, ar trebui să îi imităm şi să colaborăm mai mult, să ne cunoaştem nu doar din lecturi, ci şi din proiecte comune.

- Ai fost vreodată în Basarabia? Cum ţi se pare lumea literară basarabeană (întrebare valabilă şi dacă n-ai ajuns încă în partea cealaltă a Prutului)?
- N-am apucat să ajung în Basarabia… încă. Bunica mea (mama lui tata) era din Cernăuţi. O parte din familia ei a plecat în R.S.S. Moldovenească. Când eram mic, tata s-a trezit o dată cu o scrisoare de la verişorii lui dintr-un sat basarabean. Puseseră înăuntru poze cu toţii, copiii, toate neamurile… Le-am răspuns şi noi, ne-am mai trimis urări de Crăciun dar, după ce a murit tata, le-am pierdut urma. Aş vrea acum să dau de ei… Ca să fac o alegorie, asta e situaţia noastră acum, la nivel de naţie: avem aceiaşi părinţi, aceeaşi sorginte, dar ne-am înstrăinat de-a lungul deceniilor şi acum bâjbâim fără să ne regăsim.
Literaţii moldoveni au avut mereu o forţă şi un patos care nouă meridionalilor ne cam lipseşte; basarabenii în mod special au venit cu multă vână: uite un B.P. Haşdeu, care la vremea lui a fecundat realmente cultura română. Sau A.E. Baconski; sau E. Brumaru, care e încă foarte activ şi foarte influent în zilele noastre. Numai faptul că tinerii filologi bucureşteni fac mese rotunde la Cărtureşti sub egida versului „Eminescu să ne judece” – vorbeşte despre influenţa, poate neconştientizată (dar cu atât mai importantă), a unui poet precum G. Vieru, altminteri considerat desuet de către „ai noştri juni”. Iar noua generaţie „Basa”, valul care ne surprinde în ultimii ani, ne deschide o lume nouă, proaspătă, neştiută. (Nu dau nume, ca să nu omit pe vreunul sau altul…) E de fapt aceeaşi lume românească, văzută cu alţi ochi, mai curaţi (întrucât mai spălaţi de lacrimi).

- Ai iniţiat un proiect utilitar despre personalităţi mitice pentru români. La ce rezultate ai ajuns?
- Hahaha. Contez pe inteligenţa cititorilor noştri şi sper că vor lua ideea de utilitarism ca pe o glumă. Anul trecut pe vremea asta am iniţiat pe LiterNet un concurs (Câştigă cu Scornelius) prin care îi îndemnam pe oameni să spună ce produs de larg consum s-ar putea numi Eminescu. Nicio clipă nu am avut intenţia de a lansa atari obiecte pe piaţă. Am avut o participare foarte bună la concurs, dar am scandalizat şi mulţi concetăţeni „responsabili”, care se temeau că, astfel, piaţa românească va fi inundată de prezervative cu numele şi chipul lui Eminescu pe ambalaj! (Căci da: cei mai mulţi repondenţi au propus prezervativele Eminescu; pe locul doi, la ceva distanţă, a ieşit ceaiul de tei Eminescu; şi cu mult în urmă – vinul, rachiul, apa minerală Eminescu). Repet: nu am avut intenţii practice, mercantile. Prin concursul ăsta am vrut să sondez pur şi simplu raportarea oamenilor (a tineretului mai ales) la un anumit tabu al literaturii naţionale, al culturii naţionale, al fiinţei naţionale – cum se zice… Am vrut să văd dacă putem fi îndeajuns de relaxaţi precum italienii care au un ulei de măsline Dante sau englezii care au sculele de pescuit Shakespeare… Rezultatele frizează schizofrenia! Pe de o parte, mulţi tineri de pe internet au văzut în asta prilejul de a se răfui cu Eminescu cel nesuferit, cel predat la şcoală cu sila, cel din referate inepte şi comentarii pline de stereoptipii absurde. Pe de altă parte, am desoperit, în reacţiile din presă, mulţi oameni speriaţi literalmente că li se periclitează una dintre certitudinile absolute, că li se dărâmă unul dintre miturile fondatoare ale românismului etc. Sunt oameni care nu prea l-au citit la viaţa lor pe Eminescu, dar care se încred în fantasma sa ca într-o icoană făcătoare de minuni. Într-o primă fază m-a speriat virulenţa atacurilor din presă, de pe forumuri; şi am vrut să contraatac denunţându-le ipocrizia şi naţionalismul de faţadă. Apoi însă am ajuns să-i înţeleg şi să mă îngrijorez pentru ei. Concursul se voia mai puţin un manifest şi mai mult un prilej de studiu sociologic. Au existat şi câţiva, puţini, care ne-au dat răspunsuri isteţe, percutante, care surprindeau şi criticau cu umor cultul personalităţii lui Eminescu, cel atât de venerat, dar atît de puţin citit de români. Pe aceştia i-am premiat, pentru portanţa etică a răspunsurilor lor.

- Munca ta de zi cu zi e publicitatea. Ce slogan ai alege pentru prietenia/frăţia româno-română?
- Aş spune ceva tot de sarmale sau de mâncare în general… „Hai să ne-nfăşurăm sarmalele”. Hai să le punem în aceeaşi oală, ca să iasă totul mai gustos. Sau, pur şi simplu, le-aş zice şi unora şi altora, încercând să cuprind în această sintagmă simplă cât mai multe sensuri, „Hai acasă”.

O aveam de şapte ani. Era o unguroaică focoasă din Metro, cu cîteva adăugiri chinezeşti intervenite în decursul anilor (frîne, şa, pedale şi sistem de iluminare faţă-spate). Mi-au furat-o cu tot cu lanţul de prindere, din scara blocului, unde o lăsam alături de căruţul copilului (da, avem interfon şi vecini vigilenţi la parter). Slavă Cerului că n-au furat căruţul.
E a doua bicicletă pe care mi-o fură afurisiţii de ladri. Prima era o Ucraină greoaie, cu frînă din torpedo (aia da opţiune…). Cînd mi-au furat-o, acum 13 ani, a fost tragedie. Eram mult mai ataşat de ea. Nu aveam maşină pe atunci şi era practic mijlocul meu de locomoţie.
Azi nu mai sufăr la fel. Voiam să îmi cumpăr o bicicletă nouă, cu amortizoare. O lăsasem oarecum în decădere pe straşnica mea unguroaică, nu mai voiam să investesc în ea. (Poate că n-o mai meritam…) Aveam de gînd s-o dăruiesc cuiva nevoiaş, dar cinstit. Aveam de gînd să mai fac un drum cu ea, că tot s-a răcorit acuma… Aveam de gînd să decid eu cînd să mă despart de ea, de-asta mi-e ciudă.

ladri di biciclette vittorio de sica cesare zavattini neorealismo

(Jean Michel Jarre / Patrick Juvet, 1977)

Elles portent un blouson noir
Elles fument le cigare
Font parfois un enfant
Par hasard !
Et dès que vient le soir
Elles courent dans le néant
Vers des plaisirs provisoires

Où sont les femmes ?
Avec leurs gestes pleins de charme
Dites-moi où sont les femmes ?
Femmes, femmes, femmes, femmes
Où sont les femmes ?
Qui ont des rires pleins de larmes
Auraient-elles perdu leur flamme
Flamme, flamme, flamme, flamme
Où sont les femmes ?

Elles ne parlent plus d’amour
Elles portent les cheveux courts
Et préfèrent les motos aux oiseaux
Elles ont dans le regard
Quelque chose d’un robot
Qui étonne même les miroirs

Où sont les femmes ?
Qu’on embrasse et puis qui se pâment
Dites-moi, où sont les femmes ?
Femmes, femmes, femmes, femmes
Où sont les femmes ?
Qui ont ces drôles de vague à l’âme
Qu’on caresse et puis qui planent
Planent, planent, planent, planent
Où sont les femmes ?

Où sont les femmes ?
Qui vivent au bout des télégrammes
Dites-moi, où sont les femmes ?
Femmes, femmes, femmes, femmes
Où sont les femmes ?
A la fois si belles et si pâles
Aux yeux qui traînent et qui flânent
Flânent, flânent, flânent, flânent
Où sont les femmes ?

Avec leurs gestes pleins de charme
Dites-moi où sont les femmes ?
Femmes, femmes, femmes, femmes
Où sont les femmes ?
Qui ont des rires pleins de larmes
Auraient-elles perdu leur flamme
Flamme, flamme, flamme, flamme
Où sont les femmes ?
Où sont les femmes ?
Où sont les femmes ?
Où sont les femmes ?

În trena (vrăjitorească) a ultimei (la propriu) lansări Harry Potter, Costi Rogozanu ne trimite la omologul său englez, Harold Bloom, cunoscut pentru poziţiile în răspăr faţă de critica oficială, care la ei acolo se confundă (mai abitir ca la noi…) cu campaniile marilor editori.
Bloom nimiceşte cartea şi denunţă marketingul exagerat. Costi relativizează un pic, dar de fapt dă drumul la material ca să întărească mai bine tivul:

“[...] Potter e o moda ca oricare alta, cu farmecele sale subtile, inaccesibile unui universitar cu simtul noului amortit de biblioteci, dar si cu stupizeniile sale revoltatoare care compun acel sentiment de apartenenta milioanelor de fani. [...]“

Comentariul meu e la nr. 31. Îl reiau aici, minus cîteva dezacorduri:

Draga Costi, din pacate nimeni nu denunta o miscare jalnica de marketing “made in Romania”: sa dai unei liceene sa traduca HP in romana. Si sa lauzi aceasta miscare (economica in fond) ca pe o tentativa de a te pozitiona pe gustul, pe graiul copiilor etc. De fapt asta dovedeste ca Egmontul in primul rind e cel care dispretuieste cartea din propriul portofoliu. Azi Diana Iepure trece drept tinara speranta a literaturii romane… Este ea multumita de versiunea de traducere de pe vremea cind inca facea exercitii cu ‘fill the blanks’? Va reveni ea asupra textului intr-o eventuala editie revizuita? Va admite Egmontul o revizuire a vechii editii?
Ca parinte si cititor de HP, iti pot spune ca textul in engleza (din care doar am avut ocazia sa spicuiesc) e cel putin savuros. Desigur, stii dsp. schema multilevel a romanului: vol. I e mai simplut, ca pt. copii de cl. a III-a (in care era insusi Harry in text); complexitatea si imprevizibilitatea textului cresc gradual de la un vol. la altul.
Intaresc ideea: HP e o carte de copii mari & tineret. Ea poate sta pe raft linga Muschetari, Ciresari sau Toate pinzele sus. Alice, ca si Printisorul etc., sint carti care folosesc stilul fabulos/basnar, fara a fi basme ce atare. O posibila definitie a lor e “carti cu pretext infantil dedicate adultilor”.
HP face parte dintr-o lunga traditie englezeasca (anglosaxona) de literatura pt. copii cu vrajitori, chiar literatura cu copii vrajitori: Sint carti precum Matilda, Vrajitoarele, Carbunel… Intre toate astea HP iese binisor din rind. E o capodopera in sensul etimologic: cea mai buna dintr-o serie.
Criticul tau radical e provocator, fermecator, dar… are si el pozitionarea lui, nisa lui de piata, marketingul lui. El care pretuieste clasicii sper ca are onestitatea sa admita ca Odiseea, ciclul arturian, Decameronul etc. au fost best-seller-uri la vremea lor (nu mai zic dupa aia). Si ca deci nu exista inegalitate precisa, matematica, intre valoare literara si valoare pe piata.