Uncategorized 19 October 2017, No Comments

Există un tabu care pecetluiește lumea spectacolului din cele mai vechi timpuri; și care a fost demantelat prin scandalul hărțuirilor #Metoo de la Hollywood.

Este acel contract – transmis de generații, știut de toți, dar trecut de toți sub tăcere – al artistei-cocotă. Este acea condiție care li se pune tinerelor aspirante la o carieră sub luminile rampei: dacă vrei să te lansezi, trebuie să treci prin patul lui X, canapeaua lui Y, recamierul lui Z… Întotdeauna e cîte un producător, un protector (al artelor), un magistru, un mentor…

Interesant ar fi un amplu #Metoo al actrițelor, cântărețelor, balerinelor…

Ar dinamita cel mai vechi și mai ipocrit secret al lumii artistice; și ar conduce către consecințe ultime valul de revelații pornit în mediile feminist-progresiste din SUA.

Tabuul artistei-cocote pare să își aibă originea în vremea preoteselor Isidei, acel cult religios care îngemăna erosul și cîntul/dansul sub haina mai amplă a devoțiunii față de zeița frumuseții, dragostei și fertilității. Isis nu e doar o egiptologie prăfuită de prin măruntaiele piramidelor. În Antichitatea târzie, cultul ei s-a extins în tot bazinul mediteraneean, înlocuind-o (sau înglobînd-o) pe Venus/Afrodita, cu un specific marcat tocmai de dimensiunea mult mai pronunțat lubrică, mult mai „pe concret”, cum se zice astăzi. Simplificînd la maximum (vulgarizînd, chiar, în toate sensurile): cetățeanul antic mergea la templu, sacrifica un miel, „viziona” un dans, mirosea un pic de tămîie și pac: cu vestala în iatac! Nu stăpînesc domeniul, nu mă aventurez să fac asocierea cu practicile orgiastice, care vin dinspre cultul lui Bacchus. Pot specula spunând că rigorismul creștin din epoca următoare nu a întrerupt, ci doar a tabuizat, a trecut pe după cortină – această tradiție a actrițelor întrupătoare ale Isidei, deopotrivă zeificate și obiectificate (sexual).

Este o tară care a marcat lumea artelor generații de-a rîndul și care încă le împiedică pe tinerele cu talent să opteze pentru o carieră artistică: odată trecut acest prag, își asumă riscul să fie percepute ca ușuratice, „disponibile” și, evident, riscul de a le fi condiționată evoluția în branșă de cîte un Daddy.

Tags:
Uncategorized 15 January 2014, 4 Comments

De 15 ianuarie anul ăsta, am vrut să scriu despre ceea ce mi s-a părut știrea eminesciană cea mai relevantă din anul care tocmai s-a încheiat: descoperirea din ziarul Ring că Eminescu ar fi avut o valiză Louis Vuitton! Carevasăzică iată trendsetterul, iată luxosul, iată-l pe mondenul Eminescu, – a fost opinia predominantă. Mă limitez să repet ce am glosat în acele zile: mi-ar fi plăcut ca brandul Vuitton să se recomande ca alegerea comercială a marelui Eminescu; nu ca – dimpotrivă – figura culturală nr. 1 a României să primească legitimitate de la un brand de galanterie.

De ce? Ce spune asta despre noi? Ne putem gîndi împreună…

Uncategorized 10 December 2013, 4 Comments

Dintre cîntecele laice de Crăciun în limba română, preferatul meu este Milioane (Iarna) al Nicolei (muzica de Mihai Alexandru, versuri???… probabil de Nicola și Mihai în tandem). Ca text, îmi place sentimentul de mozaic festiv și de uimire copilărească pe care îl transmite. Deși e difuzat des în această perioadă a anului, își păstrează mereu prospețimea.

Am ascultat-o pe Nicola live la o petrecere privată, cam la un metru de mine și am simțit plăcerea ei nedisimulată de a cînta „Milioane”, fie și pentru a milioana oară… E un spectacol. E cîntecul care pare să îl aducă pe Moș Crăciun.

Apoi mă distrează cîntecul în care Bănică Jr. & The Fifties cântă Moș-Moș… Moș-Moș… Mă bușește rîsul de fiecare dată și îmi vine și mie să-i îngîn.

Nu e ușor s-o arzi laic și urban de Crăciun într-o cultură a colindelor. Aceiași oameni care fac mișto de Hrușcă se cutremură de revoltă mistică dacă îndrăznești să parodiezi un singur vers despre Viflaim. Ca textier mi-am pus deseori problemele acestea diafane. Urbanul mic-mediu-mare tînjește după muzică zurgălăită cu un minim fior sacru acolo („să simți spiritul Crăciunului”…), dar nu e ușor să nimerești dozajul.

Cîntecele – ca și filmele sau alte producții – dedicate Crăciunului, cu atît mai mult dacă se păstrează în zona laică, urbană, așa-zicînd „modernă”, au marea sarcină de a le vorbi oamenilor într-un repertoriu simplu, minor, contingent, despre miracolul care se strecoară în viața cotidiană; de a descoperi acel

Saxofonistul Manu Dibango a fixat definitiv Camerunul pe harta muzicii. După ce a cîntat jazz în anii ‘60, a dat lovitura mondială în 1972 cu Soul Makossa, considerat primul cîntec în stil disco din istoria muzicii. Manu Dibango a cîntat cu multă lume bună, de la Paul Simon la Herbie Hancock. Aici îl admirăm alături de orchestra lui Johnny Pacheco, cu o variantă mai latino a hitului său afro (am ales-o pentru smanesul cîntării, deşi se  îndepărtează de caracterul tribal repetitiv al versiunii proto-disco iniţiale).

Acuma. Soul Makossa era unul dintre cîntecele pe care se antrena la dans tînărul Michael Jackson (se ştie de asemenea că exersa mult pe James Brown şi Earth Wind and Fire, alţi tătici ai genurilor negroide). Citarea temei din Soul Makossa în Wanna Be Starting Something e o opţiune care saltă şi îmbogăţeşte componistic una dintre cele mai dansante piese ale albumului Thriller (1982), destinată să devină uvertura

Poate cam structuralist, dar nu din cale-afară: cam aşa mi-a ieşit eseuaşul din cea mai nouă Dilemă Veche despre turism (Turismul românesc – pe cai mari). Simona Sora, coordonatoarea numărului, l-a aşezat ca articol de fond într-un grupaj alcătuit cu participarea unor cunoscuţi scriitori, conţinînd articole testimoniale şi mini-compuneri despre cum au petrecut, cum îşi vor petrece şi cum şi-ar petrece ei în mod ideal vacanţa.

Uncategorized 19 June 2009, 1 Comment

Sîmbătă 20 iunie la 12:00, la standul Polirom, se lansează o nouă traducere din Kazuo Ishiguro, Nocturne (în româneşte de Vali Florescu). Colecţia de cinci stories va fi prezentată de Florin Iaru şi de mine. Fără a fi un specialist în literatură engleză, îmi place Ishiguro (pe care l-am descoperit acum zece ani în Rămăşiţele zilei) şi am acceptat să particip la această lansare în calitate de textier şi muzicolog. Pentru că – important! – este o carte despre muzică, muzicieni şi melomani, după cum spune şi subtitlul – Cinci poveşti despre muzică şi amurg. Ne vedem sîmbătă, va fi o plăcere să-l ascultăm pe Iaru… şi promit să zic şi eu ceva neplictisitor…

Oricum, chiar dacă nu prindeţi lansarea, puneţi bani deoparte pentru Nocturnele lui Ishiguro: sînt o lectură delicioasă.

Duminică sînt ivitat, tot la 12:00, dar la standul Humanitas: o dată de către Iulian Comănescu, autorul cărţii-eveniment Cum să devii un Nimeni; şi a doua oară de către editorul Radu Gârmacea, cel căruia

Evit să scriu despre bloguri, bloggeri, blogosferă… Cred că prea multă autoreferenţialitate strică; şi că prea multe laude reciproce le dă motive detractorilor noştri să ne trateze (pe noi, bloggerii) drept o nouă clică românească îmbîcsită, care transferă metehnele fanariote în lumea virtuală (ceea ce nu-i adevărat, nu-i aşa, prieteni?)…

Dacă am scris totuşi ceva, am scris în B-24-FUN despre TV-ul care tratează blogurile. Am scris despre emisiunea dedicată blogurilor de pe Realitatea TV, După bloguri, produsă de Ana Maria Caia şi prezentată de Teo (Claudiu Teohari). Nu am lăudat emisiunea, ci am apărat-o, am pledat în favoarea ei ca la bară; am adus argumente în sprijinul continuării ei.

Uncategorized 04 January 2009, 3 Comments

Fie ca fiecare dintre noi să fie ca fiecare altul.
Fie ca fie-ta să fie campioană la fiacre.
Fie ca fierul cald să fie ca lumea bătut.

Uncategorized 25 August 2008, 2 Comments

Săptămîna trecută a murit LeRoi Moore, saxofonistul de la Dave Matthews Band, în urma unor complicaţii dobîndite într-un accident rutier. LeRoi venea dinspre jazz, ca şi alţi membri DMB. Era cunoscut ca poliinstrumentist şi colecţionar de instrumente de suflat din lemn (fluier celtic, flaut, saxofoane – de la sopran la bariton). “Ţevile” sale au secondat şi au pus în valoare, ca un alter ego, vocea aparte, încărcată de armonice, a lui Dave. Datorită lui LeRoi Moore, Dave Matthews este cunoscut, mai ales în rîndul publicului românesc, ca un fel de “Sting american”. (Cu umorul lui sec şi paradoxal, Mihai Iordache i-a dat lui Dave Matthews definiţia frondoare “un fel de Sting, dar mai bun”.)