Saxofonistul Manu Dibango a fixat definitiv Camerunul pe harta muzicii. După ce a cîntat jazz în anii ‘60, a dat lovitura mondială în 1972 cu Soul Makossa, considerat primul cîntec în stil disco din istoria muzicii. Manu Dibango a cîntat cu multă lume bună, de la Paul Simon la Herbie Hancock. Aici îl admirăm alături de orchestra lui Johnny Pacheco, cu o variantă mai latino a hitului său afro (am ales-o pentru smanesul cîntării, deşi se îndepărtează de caracterul tribal repetitiv al versiunii proto-disco iniţiale).
Acuma. Soul Makossa era unul dintre cîntecele pe care se antrena la dans tînărul Michael Jackson (se ştie de asemenea că exersa mult pe James Brown şi Earth Wind and Fire, alţi tătici ai genurilor negroide). Citarea temei din Soul Makossa în Wanna Be Starting Something e o opţiune care saltă şi îmbogăţeşte componistic una dintre cele mai dansante piese ale albumului Thriller (1982), destinată să devină uvertura
Poate cam structuralist, dar nu din cale-afară: cam aşa mi-a ieşit eseuaşul din cea mai nouă Dilemă Veche despre turism (Turismul românesc – pe cai mari). Simona Sora, coordonatoarea numărului, l-a aşezat ca articol de fond într-un grupaj alcătuit cu participarea unor cunoscuţi scriitori, conţinînd articole testimoniale şi mini-compuneri despre cum au petrecut, cum îşi vor petrece şi cum şi-ar petrece ei în mod ideal vacanţa.
Sîmbătă 20 iunie la 12:00, la standul Polirom, se lansează o nouă traducere din Kazuo Ishiguro, Nocturne (în româneşte de Vali Florescu). Colecţia de cinci stories va fi prezentată de Florin Iaru şi de mine. Fără a fi un specialist în literatură engleză, îmi place Ishiguro (pe care l-am descoperit acum zece ani în Rămăşiţele zilei) şi am acceptat să particip la această lansare în calitate de textier şi muzicolog. Pentru că – important! – este o carte despre muzică, muzicieni şi melomani, după cum spune şi subtitlul – Cinci poveşti despre muzică şi amurg. Ne vedem sîmbătă, va fi o plăcere să-l ascultăm pe Iaru… şi promit să zic şi eu ceva neplictisitor…
Oricum, chiar dacă nu prindeţi lansarea, puneţi bani deoparte pentru Nocturnele lui Ishiguro: sînt o lectură delicioasă.
Duminică sînt ivitat, tot la 12:00, dar la standul Humanitas: o dată de către Iulian Comănescu, autorul cărţii-eveniment Cum să devii un Nimeni; şi a doua oară de către editorul Radu Gârmacea, cel căruia
Evit să scriu despre bloguri, bloggeri, blogosferă… Cred că prea multă autoreferenţialitate strică; şi că prea multe laude reciproce le dă motive detractorilor noştri să ne trateze (pe noi, bloggerii) drept o nouă clică românească îmbîcsită, care transferă metehnele fanariote în lumea virtuală (ceea ce nu-i adevărat, nu-i aşa, prieteni?)…
Dacă am scris totuşi ceva, am scris în B-24-FUN despre TV-ul care tratează blogurile. Am scris despre emisiunea dedicată blogurilor de pe Realitatea TV, După bloguri, produsă de Ana Maria Caia şi prezentată de Teo (Claudiu Teohari). Nu am lăudat emisiunea, ci am apărat-o, am pledat în favoarea ei ca la bară; am adus argumente în sprijinul continuării ei.
Săptămîna trecută a murit LeRoi Moore, saxofonistul de la Dave Matthews Band, în urma unor complicaţii dobîndite într-un accident rutier. LeRoi venea dinspre jazz, ca şi alţi membri DMB. Era cunoscut ca poliinstrumentist şi colecţionar de instrumente de suflat din lemn (fluier celtic, flaut, saxofoane – de la sopran la bariton). “Ţevile” sale au secondat şi au pus în valoare, ca un alter ego, vocea aparte, încărcată de armonice, a lui Dave. Datorită lui LeRoi Moore, Dave Matthews este cunoscut, mai ales în rîndul publicului românesc, ca un fel de “Sting american”. (Cu umorul lui sec şi paradoxal, Mihai Iordache i-a dat lui Dave Matthews definiţia frondoare “un fel de Sting, dar mai bun”.)
