Cântecul „Mai bine viu decît mort” (albumul Vaca, A&A, 2003) este una dintre ultimele compoziții ale lui Iordache pentru Sarmalele Reci (eu sper să fie și altele pe viitor, de aceea nu am zis ultima-ultima).

Este un „punkuleț” melodic, căruia Zoltán și Emil i-au făcut o orchestrație mai complexă, ceea ce îl apropie de un fusion mai pop-rock-așa… Important este că Zoltán a avut ocazia să-și pună în valoare vocea „frumoasă”, dar și să „muște” vehement pe alocuri. Intrat pe mîna maestrului Victor Panfilov, cîntecul a primit o

Uncategorized 23 January 2020, 95 Comments

Hei-hei-hei (titlu oficial: Drumul) este un cântec al Sfincșilor pe care-l auzeam des în anii 1979-80 pe Programul 3 al Radiodifuziunii (singurul post în FM de atunci, destinat tineretului). I-am ținut minte refrenul, care mi s-a părut unul dintre cele mai catchy texte din zona de hedonism și umanism:

Hei-hei-hei, prieteni ai mei,
să cântăm, să dansăm cu toții-ntr-o seară!
Hei-hei-hei, bărbați și femei,
să petrecem ca și cum ar fi ultima oară!

Nu mai știu strofele, îmi amintesc doar un distih care mă distra f. mult atunci:

Și dacă-ți iese-n cale vreodată un marțian
și te întreabă despre omenire…

Urma ceva de genul: spune-i (marțianului) că noi suntem o specie care iubește viața, trăiește pentru a iubi… tot ceva pe „carpe diem”, așa…

Când am compus textul la Șpriț de vară pentru Sarmalele Reci, am avut ca inspirație două repere: Le Dernier repas al lui Brel și Hei-hei-hei-ul lui Aldea.

Zilele astea, la moartea lui Dan Andrei Aldea, mi-am amintit de refrenul acesta care ne îndemna să trăim intens ca pentru „ultima oară”. M-am gândit să-l petrecem pe marele muzician cu versurile hedonice, de parastas dionisiac, pe care el însuși le-a cântat (poate chiar le-a și compus).

Am căutat pe Youtube și am găsit cântecul: îi zice Drumul și are niște versuri complet conformiste, pe linia trasată de PCR pentru „muzica tânără”. E același Hei-hei-hei ca pe Radio 3, dar… are alte lyrics-uri, lipsite parcă de aderență cu spiritul vital al melodiei. M-am uitat pe legendă și am văzut că Drumul a apărut pe un LP colectiv, Formații Rock – vol. IV din 1980, împărțit de Sfinx cu Semnal M, Roșu și Negru, Cristal și… pardon… Savoy; și că muzica lui DAA a avut-o ca textieră pe Cristiana M. Ioan (activă la începutul anilor ”80).

De ce această diferență dintre versiunea „liberă” de la radio și cea prelucrată cenzorial de pe disc? De ce la radio puteam să ne distrăm împreună și pe disc trebuia să ascultăm povețe moraliste despre „drumul drept în viață”? Răspunsul e perfect sintetizat de Ilie Stepan (Pro Musica) în interviul acordat lui Nelu Stratone pentru recenta sa carte Rock sub seceră și ciocan:

Cenzura era de trei tipuri: de spectacol, de radio-TV și cenzura Electrecord (casa de discuri – n. F.D.). Cea de spectacol era cea mai ușoară. Cel mult trupa era suspendată dacă se întâmpla ceva. (…) A doua fază era în cazul înregistrărilor de la radio și TV. Dacă i se părea ceva suspect cuiva, dădea un telefon și de a doua zi piesa nu mai apărea. Se ștergea banda audio sau video. Cea mai năprasnică era cenzura de la Electrecord. Dacă scăpa ceva considerat subversiv, împotriva regimului, și se editau 10.000 de discuri, alea se vindeau. Nu mai puteau fi recuperate. Era un pericol major. Acolo era cenzura era cea mai severă (STRATONE: 39).

Așadar, ceea ce se difuza pe un post de radio în unde ultrascurte (receptat de numai câteva mii de aparate) trecea de o vamă cenzorială mai îngăduitoare, dar ceea ce se grava pe disc trebuia să primească aprobări beton! Și să nu uităm că lui DAA tocmai îi fusese interzis discul cu Aricii cu un an în urmă (vezi postarea precedentă).

Ne rămâne să-l petrecem pe DAA „ca pentru ultima oară” ascultând cântecul ca atare și înlocuind în minte refrenul cu cel original. Ah, ba nu! Ne mai rămâne ceva: să îi rugăm pe arhivarii și fonotecarii SRR-ului să găsească versiunea de radio a acestui frumos cântec.

Uncategorized 22 January 2020, 13 Comments

Ce nu am apucat să discutăm cu Dan Andrei Aldea.

DAA a suferit în 1979 interzicerea discului „Zece arici înamorați” (din cauza scherzo-ului de față B, „Noi nu ne temem”, al cărui umor „șopârlistic” prefigura optzecismul) și, drept consecință, retragerea întregului tiraj de pe piață la câteva zile de la lansare. În primă instanță, cântecul trece de vigilența comisiei, care se obișnuise să verifice mai cu seamă textul. Versurile îi aparțineau lui Marin Sorescu, poet „safe”, intrat în manuale. Or subversiunea se găsea mai ales în partea de muzică și anume în parodiile la stilul odelor patriotice, al baladelor etno-folk de tip Tudor Gheorghe și al folclorului oficial.

(O altă chestiune nediscutată, pe care DAA ne-o lasă să ne frământe în lumea de dincoace, este relația sa complicată cu folclorul și „moda” prelucrărilor ethno-rock, pline de „ciobănei și mielușei”, după cum spunea el însuși cu ironie, făcând mai ales aluzie la Phoenix.)

Bașca nici versurile nu sunt tocmai inocente: pare o fabulă „cu cheie”, care se pretează la descifrări multiple și fanteziste. Cine sunt omizile? Cum adică nu se tem? Cum adică refuză „doctoria”?

Postez varianta lyrics-video (impropriu numită karaoke), ca să puteți savura pe deplin textul:

(LE) Descopăr un link pe pagina de Discogs, cu explicația lyricsurilor: „… povestea este a cea a luptei sătenilor din satul Derdeluş cu omizile care le ameninţau recolta.” Această opțiune textuală face din DAA un precursor al ironiei optzeciste care maimuțărea discursul dominant de tip Scânteia („Ferit de intemperii, grâul de toamnă…”, „Drumul spre lumină trece prin uzină” – Timpuri Noi, „Fabrici și uzine” – Al. Andrieș, „De la Salva la Vișeu, târnăcopul cade greu” – Cargo etc.). ((Btw, tânărul Andrieș lucrează coperta, pe care și apare creditat.))

Uncategorized 15 January 2014, 110 Comments

De 15 ianuarie anul ăsta, am vrut să scriu despre ceea ce mi s-a părut știrea eminesciană cea mai relevantă din anul care tocmai s-a încheiat: descoperirea din ziarul Ring că Eminescu ar fi avut o valiză Louis Vuitton! Carevasăzică iată trendsetterul, iată luxosul, iată-l pe mondenul Eminescu, – a fost opinia predominantă. Mă limitez să repet ce am glosat în acele zile: mi-ar fi plăcut ca brandul Vuitton să se recomande ca alegerea comercială a marelui Eminescu; nu ca – dimpotrivă – figura culturală nr. 1 a României să primească legitimitate de la un brand de galanterie.

De ce? Ce spune asta despre noi? Ne putem gîndi împreună…

Uncategorized 10 December 2013, 56 Comments

Dintre cîntecele laice de Crăciun în limba română, preferatul meu este Milioane (Iarna) al Nicolei (muzica de Mihai Alexandru, versuri???… probabil de Nicola și Mihai în tandem). Ca text, îmi place sentimentul de mozaic festiv și de uimire copilărească pe care îl transmite. Deși e difuzat des în această perioadă a anului, își păstrează mereu prospețimea.

Am ascultat-o pe Nicola live la o petrecere privată, cam la un metru de mine și am simțit plăcerea ei nedisimulată de a cînta „Milioane”, fie și pentru a milioana oară… E un spectacol. E cîntecul care pare să îl aducă pe Moș Crăciun.

Apoi mă distrează cîntecul în care Bănică Jr. & The Fifties cântă Moș-Moș… Moș-Moș… Mă bușește rîsul de fiecare dată și îmi vine și mie să-i îngîn.

Nu e ușor s-o arzi laic și urban de Crăciun într-o cultură a colindelor. Aceiași oameni care fac mișto de Hrușcă se cutremură de revoltă mistică dacă îndrăznești să parodiezi un singur vers despre Viflaim. Ca textier mi-am pus deseori problemele acestea diafane. Urbanul mic-mediu-mare tînjește după muzică zurgălăită cu un minim fior sacru acolo („să simți spiritul Crăciunului”…), dar nu e ușor să nimerești dozajul.

Cîntecele – ca și filmele sau alte producții – dedicate Crăciunului, cu atît mai mult dacă se păstrează în zona laică, urbană, așa-zicînd „modernă”, au marea sarcină de a le vorbi oamenilor într-un repertoriu simplu, minor, contingent, despre miracolul care se strecoară în viața cotidiană; de a descoperi acel

Saxofonistul Manu Dibango a fixat definitiv Camerunul pe harta muzicii. După ce a cîntat jazz în anii ‘60, a dat lovitura mondială în 1972 cu Soul Makossa, considerat primul cîntec în stil disco din istoria muzicii. Manu Dibango a cîntat cu multă lume bună, de la Paul Simon la Herbie Hancock. Aici îl admirăm alături de orchestra lui Johnny Pacheco, cu o variantă mai latino a hitului său afro (am ales-o pentru smanesul cîntării, deşi se  îndepărtează de caracterul tribal repetitiv al versiunii proto-disco iniţiale).

Acuma. Soul Makossa era unul dintre cîntecele pe care se antrena la dans tînărul Michael Jackson (se ştie de asemenea că exersa mult pe James Brown şi Earth Wind and Fire, alţi tătici ai genurilor negroide). Citarea temei din Soul Makossa în Wanna Be Starting Something e o opţiune care saltă şi îmbogăţeşte componistic una dintre cele mai dansante piese ale albumului Thriller (1982), destinată să devină uvertura

Poate cam structuralist, dar nu din cale-afară: cam aşa mi-a ieşit eseuaşul din cea mai nouă Dilemă Veche despre turism (Turismul românesc – pe cai mari). Simona Sora, coordonatoarea numărului, l-a aşezat ca articol de fond într-un grupaj alcătuit cu participarea unor cunoscuţi scriitori, conţinînd articole testimoniale şi mini-compuneri despre cum au petrecut, cum îşi vor petrece şi cum şi-ar petrece ei în mod ideal vacanţa.

Sîmbătă 20 iunie la 12:00, la standul Polirom, se lansează o nouă traducere din Kazuo Ishiguro, Nocturne (în româneşte de Vali Florescu). Colecţia de cinci stories va fi prezentată de Florin Iaru şi de mine. Fără a fi un specialist în literatură engleză, îmi place Ishiguro (pe care l-am descoperit acum zece ani în Rămăşiţele zilei) şi am acceptat să particip la această lansare în calitate de textier şi muzicolog. Pentru că – important! – este o carte despre muzică, muzicieni şi melomani, după cum spune şi subtitlul – Cinci poveşti despre muzică şi amurg. Ne vedem sîmbătă, va fi o plăcere să-l ascultăm pe Iaru… şi promit să zic şi eu ceva neplictisitor…

Oricum, chiar dacă nu prindeţi lansarea, puneţi bani deoparte pentru Nocturnele lui Ishiguro: sînt o lectură delicioasă.

Duminică sînt ivitat, tot la 12:00, dar la standul Humanitas: o dată de către Iulian Comănescu, autorul cărţii-eveniment Cum să devii un Nimeni; şi a doua oară de către editorul Radu Gârmacea, cel căruia

Evit să scriu despre bloguri, bloggeri, blogosferă… Cred că prea multă autoreferenţialitate strică; şi că prea multe laude reciproce le dă motive detractorilor noştri să ne trateze (pe noi, bloggerii) drept o nouă clică românească îmbîcsită, care transferă metehnele fanariote în lumea virtuală (ceea ce nu-i adevărat, nu-i aşa, prieteni?)…

Dacă am scris totuşi ceva, am scris în B-24-FUN despre TV-ul care tratează blogurile. Am scris despre emisiunea dedicată blogurilor de pe Realitatea TV, După bloguri, produsă de Ana Maria Caia şi prezentată de Teo (Claudiu Teohari). Nu am lăudat emisiunea, ci am apărat-o, am pledat în favoarea ei ca la bară; am adus argumente în sprijinul continuării ei.