Din lipsă de spaţiu, în cea mai nouă Dilemă Veche (despre “Valorile românilor”, coord. Marius Chivu) nu mi-a încăput tot articolul despre Biserică şi Şcoală în publicitatea românească. Redau aici textul întreg al eseuaşului, cu promisiunea să îi adaug ASAP, exclusiv pentru cititorii blogului (mulţumesc, sînteţi fantastici!) o analiză despre Militărie în advertising. Pînă atunci, enjoy:
Majusculele din publicitatea Neamului
Biserica şi Şcoala: se scriu cu literă mare, atunci cînd apar în topul încrederii românilor în instituţii… dar şi în editorialele care le deplîng soarta.
Înainte de a vedea cum sînt exploatate aceste Valori ale Naţiei de către publicitate, în chip de pîrghii argumentative sau de simple pretexte ilustrativ-narative, ar trebui spus că însemnătatea lor majoră face din ele mari prilejuitoare – chiar generatoare – de marketing. Căci tot cu B mare se scrie Biserică atunci cînd ni se relatează înfloritorul negoţ cu icoane şi mătănii, care acompaniază marile procesiuni. Şi tot cu Ş mare se scrie Şcoală, atunci cînd sînt denunţate chioşcurile de junk-food din curţile şcolilor (cu ş mic) sau malversaţiunile în comanditarea manualelor. Religia şi educaţia, întrupate în Biserică şi Şcoală, tabuizate în Calendar Bisericesc şi Programă Şcolară, dau ritm şi sezonalitate marilor mişcări de
Elena Udrea a spus aseară la Turcescu că MinTur a ales (prin licitaţie) canalul Eurosport, pentru că are un target sportiv, deschis către descoperirea de noi destinaţii (citat aproximativ). Eu unul am simţit nevoia unui argument în plus, aşa, de dragul pledoariei de succes: pentru că – tocmai! – acel public, avizat în materie de sport, îi recunoaşte (şi îi apreciază) pe Hagi, Nadia şi Nasty, endorserii campaniei.
De ce n-a făcut-o şi dumneai, care e ditai avocatul? Din lapsus? Pentru că că ar fi pus în dezavantaj CNN-ul, cealaltă componentă a planului media? Pentru că ar fi atîrnat prea mult în balanţă condiţiile impuse de partenerul BRD (deţinătorul contractului de reprezentare al celor trei super-campioni)? Sau pentru că s-ar fi
Anul trecut, după primele zile de campanie pentru locale, Cozmin Guşă (PIN) era condamnat public că îşi foloseşte copilul în reclama electorală. Idem candidatul ăla din Baia Mare care se bălăcea cu fi-su în piscina viloiului personal strigînd “hai să facem Baia Mare”. (Se pare că, totuşi, nu a reuşit să-i “facă” pe băimăreni…) Au fost interzişi şi penalizaţi toţi cei care au exploatat imaginea copiilor în scop propagandistic, inclusiv ciudaţii aceia de prin Ardeal care îşi filmau copiii batjocorind
Cea mai recentă apariţie a unui copil într-o reclamă s-a înregistrat în weekendul trecut, în spotul pentru Adevărul – ediţia de luni, care urma să apară cu supliment special – carte de copii. Am putut vedea o adorabilă fetiţă care spunea, în chip de tagline, “Este cel mai frumos cadou!”, după ce pînă atunci zburătăciseră pe ecran eroii din cărţile cu basme Disney.
Cei doi copii ai mei erau înnebuniţi. Nu mai conta faptul că AVEM acasă mai toate acele filme pe DVD şi VHS (şi zac nevăzute…): ei voiau
În urma articolului despre Eurovsion preluat pe HotNews (mulţumesc prieteni, vă mai aştept), m-am trezit etichetat drept rusofob “abject”. I-o datorez unui diafan domn din Deva, scandalizat – printre altele – că am folosit cuvintele “rîgîit” şi “scuipat”. Le sînt recunoscător celor care mi-au luat apărarea: e pasionant să vezi cum polemizează nişte înţelepţi, pornind de la piatra aruncată de tine-n lac. Îi cer iertare cititorului din Deva, dar nu îmi retrag acei termeni fiziologici, care au noima lor stilistică bine cumpănită. Pot să-l asigur însă că, dacă mă voi afla vreodată la Deva în preajma dumnealui, mă voi strădui să-mi reţin rîgîiturile şi scuipaţii. Mi-ar mai rămîne problema interpretării rusofobe a textului: aceasta e mai mult ecoul unor prejudecăţi publice decît rod al intenţiilor mele.
Personal, nu am comentat “cenzura” eurovizuală aplicată participării georgiene, cu al său cîntec subversiv. Totul e foarte interpretabil. Cu siguranţă, în statutul Concursului este prevăzut spiritul de toleranţă şi de non-combat ideologic între părţi (era să zic “pace între dobitoace”, dar cine ştie ce sensibilităţi mai zgîndăr!). Pe de altă parte, atacul la Putin nu e strict demonstrabil: formal, cîntecul spune “we don’t wanna put in” nu “Putin”… Şi apoi, cum să privim săgeata (fie şi aluzivă) trimisă de gruzini? Ca un demers artistic independent? Sau ca o comandă a Puterii georgiene? Tot formal, cîntecele intrate în concurs reprezintă nu numai cultura naţională, ci şi instituţiile oficiale, de la televiziunea de stat (nu atît publică, cît heraldică, oficioasă, chiar propagandistică în multe cazuri reprezentate de Eurovision). Conspiraţioniştii spun chiar că butonul de comandă ar fi fost apăsat chiar de către Licuriciul de peste Atlantic, care ar fi urmărit astfel să şicaneze perfecţiunea megashow-ului moscovit.
Cine poate şti? Eu unul mă declar depăşit de problemă. Totuşi, îmi place să cred că
La Olimpiada din Moscova 1980 s-a făcut întîi de toate politică… chiar geopolitică grea… şi undeva, în planul doi, s-a făcut şi sport. Cei mai mărişori dintre noi îşi amintesc pesemne ce greu i-a fost echipei române de gimnastică feminină să lupte cu arbitrajul părtinitor… Dacă ar fi să organizeze ruşii fie şi un campionat de cine-scuipă-mai-departe, tot ar fi prilej de stratageme, de intrigi, de mici trişerii cu mare miză propagandistică.
Şi cum Eurovisionul e ceva-ceva mai mult decît un campionat de cine-rîgîie-mai-tare, Kremlinul a acaparat prilejul de a face din acest festival vetust o adevărată Potemkiniadă de importanţă planetară.
Acest soi de “Cîntarea Europei”, vestigiu al epocii de glorie a televiziunilor statale, îşi mai arătase bruma de noimă anii trecuţi, cînd a reuşit să propună circuitului internaţional nişte artişti precum Ruslana sau Elena Paparizu, care altminteri s-ar fi pierdut în
