Un nou trend pe facebook: Cheloo a devenit nefrecventabil după declarațiile de la X Factor, considerate homofobe (în realitate suficient de ambigue ca să treacă juridic de orice posibilă acuzație; e posibil chiar ca rapperul și concurentul gay să fi băut împreună o berică post festum, cu sentimentul datoriei împlinite față de cerințele show-ului).

Nu discut privirea directă asupra chestiunii: hate speech pe post major, generalist, la oră de vîrf.

Vreau să discut turnura culturală pe care a luat-o cazul. Mulți facebookeri au început să scormonească prin versurile Paraziților după exemple de discriminare all-kind: de gen, de orientare sexuală, de etnie (personal, mă abțin să zic „rasă” în cazul verișorilor indoeuropeni cu mai mult pigment în ei). Unii dintre acești friends, care aveau citatul gata pregătit (semn că prizaseră la greu opusurile Paraziților), acum se rușinează, se căiesc public și se întreabă: cum de ne-au plăcut atîția ani aceste lyricsuri discriminatoare?

Răspunsul, care nu există ca atare, e adînc înfipt în mai vechea contradicție a misoginismului din cultura hip-hop (părerea mea e că, la misoginismul neaoș, rapperii noștri adaugă un suprastrat de import, sesizabil mai ales în videoclipuri). Teoretic, o dată ce ai consimțit (și ți s-a părut cool) să strigi „Jos Cenzura!”, fii consecvent măcar teoretic și admite diferența dintre conținutul unor cîntece și o declarație extramuzicală.

Voi, ăștia, iuți la verdicte, ziceți ce e de făcut: punem la index lyricsurile segregaționiste? Punem și alte buline pe discuri, în afară de Parental Advisory? (Da, știu: care discuri?!…)

Pentru că de optsprezece ani cîntă “Ţara te vrea prost“, trupa Sarmalele Reci a fost aleasă să dea sunet campaniei “Lăsaţi-mă să învăţ”. Cazurile de copii împiedicaţi realmente să înveţe par să confirme vechiul refren punk-rock, astăzi mai mult ca oricînd. Dar Zoltan Andras şi “sleiţii” săi au simţit nevoia să lanseze un mesaj nou, de speranţă şi de răzvrătire faţă de faimoasa resemnare naţională. Şi atunci au compus cîntecul “Lăsaţi-mă să învăţ”, cu versuri dedicate tinerilor şi adolescenţilor… dar care au fost învăţate cvasi-instantaneu de către copiii de la cluburile Fundaţiei Mereu Aproape, în timpul filmărilor acestui videoclip.

Vînătorii de staruri TV care apar în clipurile muzicale vor descoperi aici nu atît vedete şi vedeţi, cît jurnalişti şi oameni de media dedicaţi unei cauze; mulţi dintre ei părinţi, unchi sau mătuşi… dar absolut toţi implicaţi în acţiunea Fundaţiei Mereu Aproape. Şi absolut toţi au consimţit că adevăratele vedete au fost copiii, cei care au cîntat de bunăvoie şi din joacă, dar impecabil dpv muzical.

E Moş Nicolae. E totodată şi Ziua Dreptului la Educaţie. Să facem un cadou copiilor defavorizaţi care – pentru cei mai indiferenţi dintre noi merită spus – mîine ne vor plăti pensiile. SMS 877: doi euro pentru viitorul lor… şi deci al nostru.

La mulţi ani!

(articol uşor perimat, mi-a intrat în Playboy anul trecut)

Cine a zis că vremea reclamelor sexy a trecut? Cine a dat verdictul că gata, s-a terminat cu erosul (şi magia) din spoturile video? Cine s-a resemnat cu gîndul că organisme castratoare precum CNA pot suprima bucuria împărtăşirii de impresii între iubitorii de frumos, fie şi sub formă de ademenire mercantilă?

Între consumator şi advertiser nu încap iluzii, în cazul acestui dezinteresat comerţ de fantasme. Cel dintîi e conştient că produsul care-i este publicizat cu o fată dezbrăcăţică tolănită deasupra – în realitatea de dincoace de ecran îi va fi vîndut… fără fată! Iar cel din urmă îşi asumă riscul de a fi luat “în neserios”, precum negustorii acelor centrale termice rămase în conştiinţa publică necum prin succesul de piaţă, ci prin sloganul „Căldurică de la păsărică”. Căci tocmai! Nu doar dinspre băuturile tari sau produsele de frumuseţe, redute greu de înfrînt ale marketingului libidinal, vin cele mai recente exemple de revigorare a genului. Ad Guru a pescuit pentru prietenii săi dragi nişte perle ale publicităţii din sfera mărfurilor tehnice… chiar tehnologice.

Primul spot dezvăluie visul de aur al meseriaşilor din domeniul

Pe noul său site (mai orientat spre branding, imagine şi positioning), Iulian Comanescu observă că vuvuzeaua (surla africană) funcţionează ca simbol, deşi neoficial, mai eficient decît mascota canonică a Campionatului Mondial 2010 sau alte elemente de ID confecţionate de statul sud-african. După care – şut către mine cu un tag, pentru care îi mulţumesc.

Vuvuzeaua (fie-mi îngăduită românizarea, la momentul scrierii acestor rînduri, Google îmi numără 2270 de utilizări ale acestui neologism) e genul de artefact ambiguu, la graniţa dintre cultură populară şi industrie. La acelaşi statut se pot califica şepcile acelea cu panaş, care par a fi tot invenţie sud-africană. Unii comentatori şi redactori sportivi ne-au informat deja că, la origini, vuvuzeaua e un instrument tribal confecţionat din coarne de antilopă. Colegii lor din altă tabără ne-au relatat cum că e un gadget de microbişti, de cumpărat la intrarea în stadion, şi care se produce de către un anume fabricant sud-african (un alb cu nume olandez, pesemne vreun descendent al burilor). Schematizînd la maximum, să ne închipuim că boşimanii şi zuluşii urbanizaţi, atunci cînd merg la meci, regăsesc o parte din atmosfera şi setarea mentală generală a ritualurilor ancestrale. Necesitatea unui instrument ritualic, care să creeze acea comuniune de vibraţie amplă,

televedenii 10 April 2010, 2 Comments

Din lipsă de spaţiu, în cea mai nouă Dilemă Veche (despre “Valorile românilor”, coord. Marius Chivu) nu mi-a încăput tot articolul despre Biserică şi Şcoală în publicitatea românească. Redau aici textul întreg al eseuaşului, cu promisiunea să îi adaug ASAP, exclusiv pentru cititorii blogului (mulţumesc, sînteţi fantastici!) o analiză despre Militărie în advertising. Pînă atunci, enjoy:


Majusculele din publicitatea Neamului

Biserica şi Şcoala: se scriu cu literă mare, atunci cînd apar în topul încrederii românilor în instituţii… dar şi în editorialele care le deplîng soarta.

Înainte de a vedea cum sînt exploatate aceste Valori ale Naţiei de către publicitate, în chip de pîrghii argumentative sau de simple pretexte ilustrativ-narative, ar trebui spus că însemnătatea lor majoră face din ele mari prilejuitoare – chiar generatoare – de marketing. Căci tot cu B mare se scrie Biserică atunci cînd  ni se relatează înfloritorul negoţ cu icoane şi mătănii, care acompaniază marile procesiuni. Şi tot cu Ş mare se scrie Şcoală, atunci cînd sînt denunţate chioşcurile de junk-food din curţile şcolilor (cu ş mic) sau malversaţiunile în comanditarea manualelor. Religia şi educaţia, întrupate în Biserică şi Şcoală, tabuizate în Calendar Bisericesc şi Programă Şcolară, dau ritm şi sezonalitate marilor mişcări de

Elena Udrea a spus aseară la Turcescu că MinTur a ales (prin licitaţie) canalul Eurosport, pentru că are un target sportiv, deschis către descoperirea de noi destinaţii (citat aproximativ). Eu unul am simţit nevoia unui argument în plus, aşa, de dragul pledoariei de succes: pentru că – tocmai! – acel public, avizat în materie de sport, îi recunoaşte (şi îi apreciază) pe Hagi, Nadia şi Nasty, endorserii campaniei.

De ce n-a făcut-o şi dumneai, care e ditai avocatul? Din lapsus? Pentru că că ar fi pus în dezavantaj CNN-ul, cealaltă componentă a planului media? Pentru că ar fi atîrnat prea mult în balanţă condiţiile impuse de partenerul BRD (deţinătorul contractului de reprezentare al celor trei super-campioni)? Sau pentru că s-ar fi

Anul trecut, după primele zile de campanie pentru locale, Cozmin Guşă (PIN) era condamnat public că îşi foloseşte copilul în reclama electorală. Idem candidatul ăla din Baia Mare care se bălăcea cu fi-su în piscina viloiului personal strigînd “hai să facem Baia Mare”. (Se pare că, totuşi, nu a reuşit să-i “facă” pe băimăreni…) Au fost interzişi şi penalizaţi toţi cei care au exploatat imaginea copiilor în scop propagandistic, inclusiv ciudaţii aceia de prin Ardeal care îşi filmau copiii batjocorind

Cea mai recentă apariţie a unui copil într-o reclamă s-a înregistrat în weekendul trecut, în spotul pentru Adevărul – ediţia de luni, care urma să apară cu supliment special – carte de copii. Am putut vedea o adorabilă fetiţă care spunea, în chip de tagline, “Este cel mai frumos cadou!”, după ce pînă atunci zburătăciseră pe ecran eroii din cărţile cu basme Disney.

Cei doi copii ai mei erau înnebuniţi. Nu mai conta faptul că AVEM acasă mai toate acele filme pe DVD şi VHS (şi zac nevăzute…): ei voiau

În urma articolului despre Eurovsion preluat pe HotNews (mulţumesc prieteni, vă mai aştept), m-am trezit etichetat drept rusofob “abject”. I-o datorez unui diafan domn din Deva, scandalizat – printre altele – că am folosit cuvintele “rîgîit” şi “scuipat”. Le sînt recunoscător celor care mi-au luat apărarea: e pasionant să vezi cum polemizează nişte înţelepţi, pornind de la piatra aruncată de tine-n lac. Îi cer iertare cititorului din Deva, dar nu îmi retrag acei termeni fiziologici, care au noima lor stilistică bine cumpănită. Pot să-l asigur însă că, dacă mă voi afla vreodată la Deva în preajma dumnealui, mă voi strădui să-mi reţin rîgîiturile şi scuipaţii. Mi-ar mai rămîne problema interpretării rusofobe a textului: aceasta e mai mult ecoul unor prejudecăţi publice decît rod al intenţiilor mele.

Personal, nu am comentat “cenzura” eurovizuală aplicată participării georgiene, cu al său cîntec subversiv. Totul e foarte interpretabil. Cu siguranţă, în statutul Concursului este prevăzut spiritul de toleranţă şi de non-combat ideologic între părţi (era să zic “pace între dobitoace”, dar cine ştie ce sensibilităţi mai zgîndăr!). Pe de altă parte, atacul la Putin nu e strict demonstrabil: formal, cîntecul spune “we don’t wanna put in” nu “Putin”… Şi apoi, cum să privim săgeata (fie şi aluzivă) trimisă de gruzini? Ca un demers artistic independent? Sau ca o comandă a Puterii georgiene? Tot formal, cîntecele intrate în concurs reprezintă nu numai cultura naţională, ci şi instituţiile oficiale, de la televiziunea de stat (nu atît publică, cît heraldică, oficioasă, chiar propagandistică în multe cazuri reprezentate de Eurovision). Conspiraţioniştii spun chiar că butonul de comandă ar fi fost apăsat chiar de către Licuriciul de peste Atlantic, care ar fi urmărit astfel să şicaneze perfecţiunea megashow-ului moscovit.

Cine poate şti? Eu unul mă declar depăşit de problemă. Totuşi, îmi place să cred că