Zoltan Andras ştie să prepare şi alte feluri, decît Sarmalele Reci. Jazzappella este un grup coral-jazzistic condus de vocalistul Sarmalelor, cel care (vechii melomani îşi amintesc) a debutat ca pianist într-un cvartet învingător la Festivalul-Concurs Sibiu 1992. Se pare că, între timp, activitatea de cîntăreţ şi frontman al unei trupe de mare popularitate i-a deschis lui Zoltan apetitul pentru cînt vocal. Primul aranjament a cappella (exclusiv vocal, fără instrumente) – l-a compus chiar pentru Sarmale, în 1996.
Peste zece ani, Zoltan Andras inaugurează proiectul Jazzappella, sub formă de octet, cu care susţine o serie de concerte
Recent apărutul volum Narcotice în cultura română al lui Andrei Oişteanu (Polirom) se profilează deja ca unul dintre evenimentele editoriale majore ale anului, cu mari şanse de a deveni scandalul cultural al lui 2010. La primele impresii de răsfoire, aş spune că e o carte (dimpotrivă…) super-lucidă, care pune ordine şi impune standarde. Sînt motive să credem că, după apariţia ei, nu se va mai scrie la fel de lesne şi de superficial despre droguri şi experienţe extrasenzoriale ca pînă acum în literatura română.
Partea cea mai… stupefiantă pentru mine a fost să mă găsesc şi eu menţionat între coperţile ei, şi anume la pag. 391 (între R. Bucurenci şi Al. Vakulovski)!
Motivul e această prelucrare după Cocainea Sarmalelor Reci, numită Aurolac şi lansată pe albumul omonim din 1996 (cu drepturi de folosire acordate de către J.J. Cale, autorul temei), în ale cărei versuri am plecat de la motivul lacului-vopsea Aurolac (R), drogul surogat folosit de săraci, predominant minori, în anii ‘80-’90; pentru ca să ating apoi reflecţii sociale concentric mai largi.
Extinderea titlului la întregul album se voia o sugestie de crez artistic şi un smerit omagiu către autorii Alcoolurilorşi Paradisurilor artificiale. Printre cîntecele albumului e şi o pastişă a Invitaţiei la voiaj… CONCURS: dau un pahar de alcool moderat, de vară, cui “ghiceşte” primul/a titlul piesei care face un clin d’œil înspre Baudelaire (evident, nu se pune maestrul Oişteanu, care merită un Bloody Mary din oficiu).
sarmalele reci- la preoteasa Asculta mai multe audio Muzica
Marţi 22 Decembrie, ora 20:00, Sarmalele Reci ne cheamă să sărbătorim împreună “explozia mămăligii” de acum douăzeci de ani, într-o cîntare pe care Zoltan o defineşte “concertul culminant al anului 2009 “, la Casa de Cultură a Studenţilor din Calea Plevnei 61.
Despre cum au nemurit Sarmalele şi textierul lor Casa Studenţilor – fostă Grigore Preoteasa – în poate primul cîntec rock licenţios explicit de după… dobîndirea libertăţii – aici.
Vă mulţumesc şi vă respect pe toţi, ce-i drept, într-o anumită ierarhie.
În primul rînd le mulţumesc celor care mi-au făcut hatîrul să-mi răspundă la întrebarea din titlu, anume: cum interpretaţi momentul de statement politic anti-discriminare dintre cîntece: mesajul unui artist angajat sau pilulă de învăţămînt politic (dictat “de la centru”)?
O interlocutoare de la care avem cu toţii de învăţat (în primul rînd, eu) e Ruxandra: sărut mîna! Într-adevăr, cei care s-au grăbit să acuze plaga ţigănească sînt prea tineri ca să înţeleagă aluzia la momentul de învăţămînt politic. Pentru ei în mod special, iată explicaţia:
Pe vremea comuniştilor, seratele dansante organizate în cadru instituţional (la serbări şcolare, studenţeşti, muncitoreşti etc.) erau în mod obligatoriu prefaţate de un moment ideologic, în care unul-doi tovarăşi responsabili cu propaganda ţineau o mică prelegere doctrinară, în timp ce mulţimea abia aştepta să se termine blabla-ul şi să se dea drumul la dans. Acest blabla convenţional avea un rol benefic, în fond: era justificarea faţă de forurile tutelare că, la acţiunea tovărăşească, nu s-a prestat numai
sarmalele reci – nicu ceausescu presedinte Asculta mai multe audio Muzica Numărul în curs al Dilemei Vechi tratează despre cum am trăi azi dacă n-ar fi căzut comunismul. Am răspuns şi eu la această întrebare, pusă de către Adina Popescu cîtorva cineaşti şi oameni de litere. Am încercat să păstrez caracterul ludic, fantezist al ipotezei, dar să şi dau acestui joc o miză gravă: nu cumva comunicarea comercială de azi echivalează propaganda comunistă din trecut (cel puţin la nivel vocaţional)? Şi ergo: nu cumva capitalismul se aseamănă cu comunismul în anumite puncte navralgice?
Detaşez răspunsul meu de cîteva rînduri (voi citiţi şi restul):
Prin ’93, am răspuns în Dilema la o întrebare similară a Elenei Ştefoi. Am spus, sigur şi inechivoc, că, în condiţiile „dinainte”, m-aş fi ratat. Azi, cînd optimismul anilor ’90 s-a vînturat, iar eu am ajuns la vîrsta deconturilor, am înţeles că te poţi rata la fel, indiferent de regim…
Am mai jucat acest joc în ’99 cu colegii de la McCann, cînd, după o prezentare la un advertiser major, priveam la TV mineriada de la Costeşti… Atunci ne-am spus
Dedicaţie lui Victor Plastic, care m-a bucurat să aşeze cîntecul acesta printre favorite. Aceeaşi poziţie i-o aloc şi eu, cu – în plus – toată încărcătura emoţională legată de un opus la care am trudit ceva; şi de o epocă plină de speranţe a vieţii noastre.
Cîntecul “Prostul satului” apare pe albumul Rapirea din serai (1999) al Sarmalelor Reci. E una dintre puţinele compoziţii în tandem Mihai Iordache-Zoltan Andras (lui Zoli îi aparţine partea de vals dinspre final). Pentru cine nu ştie, versurile sînt ale mele (Florin Dumitrescu).
Pe înregistrarea cîntecului se mai aude Mihai la flaut şi la vocea a doua.
În versuri se resimt lecturile entuziaste pe care le făceam atunci din Bahtin şi Starobinski. Un mare pariu era pentru mine să redau un sens diferit, binevoitor, conceptului de prost/prostie pe care îl lansasem cu succes în hituri (la vremea lor, cel puţin) ca “Ţara te vrea prost” şi “Prostia la putere”. Încă nu ştiu dacă am reuşit. Alde Victor îmi dă speranţe. Şi – vorba lui Zoli – e de ajuns UN receptor…
Este doar un rezumat – cu intenţie de trailer – al unui mai lung interviu luat luiZoltan de către amicii de la B-Cafe (comunitate interesată de artele spectacolului şi industrii creative). Cine vrea să afle mai mult are la dispoziţie cele trei episoade… precum şi celelalte interviuri B-Cafe. Enjoy.
Meniul pe iulie al Sarmalelor Reci, proaspăt servit de Zoltan Andras:
10 iulie h 19:00 – Bucuresti TVR “Atentie, se cinta!” – Sarmalele Reci live la TVR
11 iulie h 20:45 – Cluj, Iulius Mall – concert in Miscarea de reciclare
20 iulie h 17:00 – Bucuresti – studio City FM – Sarmalele Reci live la Radio City FM
24 iulie pm – Tirgu Mures/Marosvasarhely – festival Peninsula/Felsziget
25 iulie h 21:30 – Craiova – concert in Miscarea de reciclare
Făceam remarca, acum o săptămînă, că spre deosebire de anul trecut, cînd campaniile electorale cu copii au fost sancţionate, anul ăsta parcă “s-a dat liber” la folosit copii, judecînd după spoturile partidelor la putere. Weekendul din jurul zilei de 1 Iunie a fost şi el exploatat cu cruzime: prin parcuri şi pe tăpşane copiii au ajuns carne de tun pentru acţiunile propagandistice ale candidaţilor.
Aşa e, copilul e un simbol, floarea e un simbol, aşa cum obrazul gros şi guşa umflată sînt şi ele nişte simboluri. Şi alegătorii învaţă tot mai mult să le interpreteze…
Folosirea copiilor în campania electorală a fost reglementată tot de ei, de politicieni. Acum schimbă regula în timpul jocului. Aşa şi hoţul din autobuz va ajunge să spună într-o zi că mîna lui în buzunarul tău e un simbol. Şi culmea e că nu îl poţi contrazice. E un simbol care trimite tot către politicieni…
Anul trecut, după primele zile de campanie pentru locale, Cozmin Guşă (PIN) era condamnat public că îşi foloseşte copilul în reclama electorală. Idem candidatul ăla din Baia Mare care se bălăcea cu fi-su în piscina viloiului personal strigînd “hai să facem Baia Mare”. (Se pare că, totuşi, nu a reuşit să-i “facă” pe băimăreni…) Au fost interzişi şi penalizaţi toţi cei care au exploatat imaginea copiilor în scop propagandistic, inclusiv ciudaţii aceia de prin Ardeal care îşi filmau copiii batjocorind
