rockologie 30 August 2022, Comments Off

Fragmente din studiul „Unde-s pistoalele? Escapism și negociere în folk-rockul haiducesc dinainte de 1989”, apărut în AA.VV., Cultura de masă în „Epoca de Aur”, PostModernism Museum Publishing House, București, 2019

foto: arhiva Andrei Partoș / andreipartos.ro

Textele, libretele și tematica muzicii folk-rock erau principalele ținte ale cenzurii exercitate de forurile cultural-ideologice. Este cvasi-unanim știut faptul că textele trebuia să se conformeze unei anumite linii doctrinare, să nu promoveze idei periculoase pentru regim, să nu incite la revoltă etc.

Din capul locului merită spus că vigilența cenzorilor nu a fost constantă în cele trei decenii jumătate vizați de studiul de față. De exemplu, la mijlocul anilor ’60, exigența maximă viza exprimarea în limba română, ceea ce îi permitea ingeniosului Dorin Liviu Zaharia să prezinte la aprobat celebrele lyrics-uri aproximate fonetic ale unor

rockologie 28 August 2022, 3,921 Comments

Capitol din studiul „Unde-s pistoalele? Escapism și negociere în folk-rockul haiducesc dinainte de 1989”, apărut în AA.VV., Cultura de masă în „Epoca de Aur”, PostModernism Museum Publishing House, București, 2019

Mai întâi – o contextualizare. Anii ’60 sunt în România, ca și pe plan mondial, deceniul apariției formațiilor vocal-instrumentale (FVI), fasonate după modelul britanic (The Shadows[1], The Beatles etc.) care, în acea vreme, tocmai cucerea lumea (și care iradia

Cântecul „Mai bine viu decît mort” (albumul Vaca, A&A, 2003) este una dintre ultimele compoziții ale lui Iordache pentru Sarmalele Reci (eu sper să fie și altele pe viitor, de aceea nu am zis ultima-ultima).

Este un „punkuleț” melodic, căruia Zoltán și Emil i-au făcut o orchestrație mai complexă, ceea ce îl apropie de un fusion mai pop-rock-așa… Important este că Zoltán a avut ocazia să-și pună în valoare vocea „frumoasă”, dar și să „muște” vehement pe alocuri. Intrat pe mîna maestrului Victor Panfilov, cîntecul a primit o

rockologie 23 January 2020, 3,743 Comments


Hei-hei-hei (titlu oficial: Drumul) este un cântec al Sfincșilor pe care-l auzeam des în anii 1979-80 pe Programul 3 al Radiodifuziunii (singurul post în FM de atunci, destinat tineretului). I-am ținut minte refrenul, care mi s-a părut unul dintre cele mai catchy texte din zona de hedonism și umanism:

Hei-hei-hei, prieteni ai mei,
să cântăm, să dansăm cu toții-ntr-o seară!
Hei-hei-hei, bărbați și femei,
să petrecem ca și cum ar fi ultima oară!

Nu mai știu strofele, îmi amintesc doar un distih care mă distra f. mult atunci:

Și dacă-ți iese-n cale vreodată un marțian
și te întreabă despre omenire…

Urma ceva de genul: spune-i (marțianului) că noi suntem o specie care iubește viața, trăiește pentru a iubi… tot ceva pe „carpe diem”, așa…

Când am compus textul la Șpriț de vară pentru Sarmalele Reci, am avut ca inspirație

rockologie 22 January 2020, 5,568 Comments


Ce nu am apucat să discutăm cu Dan Andrei Aldea.

DAA a suferit în 1979 interzicerea discului „Zece arici înamorați” (din cauza scherzo-ului de față B, „Noi nu ne temem”, al cărui umor „șopârlistic” prefigura optzecismul) și, drept consecință, retragerea întregului tiraj de pe piață la câteva zile de la lansare. În primă instanță, cântecul trece de vigilența comisiei, care se obișnuise să verifice mai cu seamă textul. Versurile îi aparțineau lui Marin

Reiau aici ultima pungă din B-24, cea cu Timpuri Noi în anii ‘80, chit că în parte reîncălzeşte o ciorbă deja servită pe acest blog. O fac la îndemnul prietenilor care m-au felicitat pentru articolaşul din “cel mai tare ghid” (mulţumesc). Şi ca să precizez ceva anume: Sala Tănase, unde actualmente se găseşte Cazinoul Victoria, era un “defulatoriu” pentru tineret, dedicat rockului şi jazzului. Am văzut multe concerte ţepene acolo (deşi cu sentimentul că… Big Brother is watching us), printre care şi cel cu interviul-prefaţă postat pe YouTube. Era un concert-salată cu încă una-două trupe de heavy metal (care veneau după TN), iar Andrei Partoş avea rolul să facă amorsa trupelor mai “cu probleme” (iar TN fuseseră deja puşi la index o vreme), dar şi ca să-i introducă pe aceşti OZN-işti de timpuri-noişti într-un mediu ostil, prea puţin dispus să prizeze orientarea lor new wave/post-punk etc.: şi reacţiile sălii se aud, nu tocmai îmbietoare… Atunci, în acei ani de cîntări încordate, a învăţat Artan să domine publicul.
Dar nu Partoş se cuvine primul pomenit în legătură cu Sala Tănase, ci un alt “păstor” al tineretului din acea vreme: Stelian Tănase, organizator de spectacole, director artistic al aşezămîntului (chiar aşa: el era “to’ar’şu’ Tănase de la teatru’ Tănase”)… Politologul cu acelaşi nume din ziua de azi păstrează o mare discreţie asupra epocii în care aplica politica de agrement şi depresurizare juvenilă a Partidului… Oficial, el pe atunci se limita să sufere ca tînăr prozator greu publicabil şi să-l frecventeze pe Al. Paleologu, cu care critica pe ascuns regimul. Păcat: ar avea dezvăluiri senzaţionale de făcut, tot din (hm…) “sfera politicii”, ba chiar dintr-un foarte interesant dark side al acesteia. Dar deh, pentru aşa ceva nu se dau burse…
Aşadar, textul:

Ucenic la Timpuri Noi
O dezvăluire atrage alta…
http://www.youtube.com/profile_videos?user=object4d

Interesante reacţiile la recenta postare pe YouTube a filmărilor-document cu Timpuri Noi live din 1987 (Club A) şi 1988 (sala Victoria a Teatrului Tănase, actualul Casino Victoria). Pentru cei mai tineri, e o adevărată comoară din pod! Pentru… seniori, e o trambulină către bazinul cu (n)ostalgie! Unele comment-uri sesizează că Artan se amuza să rostească “pier-fect”, în stil Ceauşescu. Dar am tineri amici care ignoră că Perfect se cânta şi-nainte de ’89! Nu doar pentru ei, merită amintit că în manifestările artistice ale anilor ‘80 se cultivau fabula subversivă, alegoria încifrată, opera cu cheie. Un astfel de opus era şi Perfect-ul celor care, conform aceleiaşi logici, a “ironiei dublului exact”, se numeau Timpuri Noi. Simbolurile sunt lesne descifrabile în textul lui Artan: oile placide reprezintă poporul, masele; propaganda comunistă e întruchipată de “nutreţul”, pe care membrii turmei îl “primesc cu multă poftă” spre a fi “consumat iarna întreagă… per-fect”. Versul “O iarnă grea” din bridge era iniţial o glumiţă menită să-i trimită pe oameni la frigul din case (cum s-ar zice, o “şopârlă”). În filmarea de la Tănase îl putem auzi pe Artan înlocuindu-l cu mai cuminţelul vers “e iarnă iar”: se afla în fieful securo-activiştilor (de menţionat că grupul fusese o vreme interzis şi apoi cu greu iertat)… Pe atunci eram fanul nr. 1 al Timpurilor. Îi însoţeam nu doar la concerte, ci şi la repetiţii. Artan îmi promisese că-mi va da să le fac texte. Într-o zi i-am propus: Ce-ar fi să cânţi, în loc de “o iarnă grea”, ceva mai bombastic, mai exagerat, mai grandilocvent ironic, cum ar fi “totul e minunat”? A fost de acord şi aşa a rămas. În cântarea din Club A (dimpotrivă, fief al dizidenţei), acel “minunat” e răcnit cu o furie care exprimă contrariul: “totul e un iad”! A fost primul vers compus de mine pentru un cântec.