Ce o fi? 3 variante:
a) o carte proastă de faci pe ea;
b) o carte pe care unii dintre noi obişnuiesc să o ţină la baie pentru acele momente fertile în care creierul se deschide laolaltă cu sfincterul;
c) o carte pentru copii despre acel lucru tainic pe care fiecare dintre noi e în stare să-l înfăptuiască zilnic (dacă e sănătos, ceea ce vă doresc şi vouă)…
Răspunsul aici.
feces defecation digestion sewage excrement scatology coprology
Fi-miu a început Legendele Olimpului de ctv. zile. Cînd era încă la prolog, pînă să intre bine în atmosferă (citea cu voce tare), îl aud că citeşte “plaiurile Elodiei” în loc de, evident, “ale Eladei”. După ce am rîs amîndoi, i-am explicat… Azi citea “hecatonhiri” fără să se încurce.
Pe blogul său, Mihaela Ursa pune din nou spinoasa problemă a cruzimii poveştilor de odinioară în contextul actual; de data asta mai mult ca mămică decît ca teoretician literar. Punctul de pornire: Max und Moritz, una dintre cele mai faimoase poveşti “de cuminţire” ale nemţilor, scrisă şi desenată de Wilhelm Busch acum circa 150 de ani, cunoscută şi ca unul dintre primele comics-uri (BD, fumetti…) din istorie. Mihaela (Micaela) schiţează o teză interesantă, pe care o respect, mai ales ca venind din Ardeal, arie aflată sub influenţă culturală germană:
Este posibil ca educaţia bazată pe pilda pedepsirii copiilor neastîmpăraţi… prin coacere în cuptor să genereze în sînul unei naţiuni, într-un anume context istoric, idei precum coacerea în lagăre a elementelor antisociale (alogene, neariene etc.).
Comment-ul meu apare sub ID-ul soţiei (alina d), din cauza selectării automate a Yahoo-ului.
Related links:
Andersen decolorat
Fi-miu ştie în mare ce e cu dacii şi romanii. Dar istoria e plină de surprize, chiar şi cînd ai mai mult de 7 ani 1/2… Aşa că iată ce am discutat noi doi:
- Tata, tu ştii ce sînt ăia franci?
- Un popor din antichitate, unii dintre strămoşii francezilor. E simplu: pe vremuri le zicea franci, mai scurt. Azi le zice francezi, mai lung.
- Corect, aşa e. (El tocmai citea o enciclopedie pentru copii, dintr-acelea care, dacă e tradusă din franceză, vorbeşte cu precădere de Pasteur şi Carol cel Mare; iar dacă e din engleză, o tot dă cu Shakespeare şi, mai nou, cu Malcom X. Şi cum pe cartea asta a lui scria Larousse…)
- Dar tu ştii – plusez eu – că strămoşii englezilor se numesc angli? Şi ai scoţienilor – scoţi? Că strămoşii persanilor se numesc perşi? Ai indienilor – inzi? Şi ai ungurilor – ungri?
- Aha – rîde el – deci strămoşii românilor se numesc romi…
de Florin Dumitrescu, art. publicat în Adevărul de azi, la rubrica Glorii de galantar
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IQIkmTe7dOY&rel=1]
Am discutat cu mamele unor copii în vârstă de 14-15 ani: prima generaţie Pampers în România. Din întâmplare (sau nu?) toate femei de succes, pe deplin realizate profesional. Relatarea lor este, mai mult sau mai puţin, aceeaşi: în întâmpinarea noului născut, îşi pregătiseră trusouri complete de feşe, scutece, tifoane; oale, ligheane şi altele de folos la curăţarea periodică a lenjurilor copilului, – totul după o străveche tradiţie a lăutului şi înfăşatului. Pe atunci abia descoperit de piaţa românească, scutecul de unică folosinţă – pampersul, cum este denumită categoria de produse cu un nume de brand alunecat în vocabularul comun – şi-a făcut loc, în chip firesc, în viaţa tot mai multor familii. Acareturile înfăşării au fost abandonate treptat, fără regrete. Mame, bunici şi bone s-au deprins să schimbe pamperşi, după cum s-au dezvăţat, încetul cu încetul, să mai imobilizeze membrele „coconului” cu feşe interminabile, „aşa, ca să nu facă picioare strâmbe”. Măruntul accesoriu igienico-vestimentar a produs o adevărată revoluţie post-decembristă. Pediatrii cu sfaturile lor, publicitatea cu folclorul derivat din ea („mai curat, mai uscat”, „porţie dublă de suc, porţie dublă de pipi”) – au avut rolul lor în subtilul proces de lămurire şi educare.
Cum aşa? Un chilot de hârtie? Pe care-l arunci?! Cum? Îl laşi să mustească de pipi şi caca ore-ntregi?! Adică poţi lua copilul cu tine peste tot? Fără griji? Deci nu mai eşti o sclavă a igienei copilului? – Iată că toate aceste răspunsuri primeau acelaşi răspuns liniştitor… Şi iată cum femeia română şi-a pornit emanciparea nouăzecistă (şi) datorită acestui crâmpei de hârtie absorbantă.
A fost într-adevăr o femeie cea care a avut ideea scutecelor moderne. În New York-ul anilor ’40, Marion Donovan era o damă în vogă… în toate sensurile: jurnalistă la Vogue, se bucura de o viaţă intelectuală bogată şi de o carieră de succes. Dar Marion renunţă la toate acestea, o dată cu măritişul şi cu debutul carierei de mămică. Excedată de spălatul scutecelor, fosta cronicară de modă are în 1946 ideea unui scutec impermeabil… pe care îl confecţionează din muşama, îl testează… şi îl lansează în 1949 pe piaţă, sub numele de Boater. Acest scutec refolosibil, imparmeabil şi lavabil e un pas înainte… Dar e încă un articol greoi: are armături de metal şi cheutori de plastic! Ideea unui Boater de hârtie, deopotrivă absorbant şi îndeajuns de ieftin pentru a putea fi aruncat îi va veni totuşi lui Marion. În 1951 depune patentul… dar invenţia va rămâne în stadiul de proiect.
Abia în 1961, Vic Mills, un bunic american care mai ajută la înfăşarea nepoţeilor, deşi lucrează la Procter & Gamble, conectează ideea unui scutec celulozic cu oportunitatea oferită de fabrica de hârtie absorbantă, abia înfiinţată de P&G. Astfel iau naştere clasicii Pampers, produs primit cu entuziasm de către consumatori. La scurt timp după lansare, magazinele şi farmaciile abia fac faţă cererilor… De atunci, pampersul a evoluat, conferind tot mai multă libertate de mişcare copilului (important pentru evoluţia lui ca individ) dar şi mai multă independenţă mamei (important pentru evoluţia societăţii).
Ieri între două ploi, am văzut Stardust cu fi-miu la Cinema Studio, la matineu.
Ne-a plăcut amîndurora. Pavel (7 ani 1/2) a recunoscut-o pe Michelle Pfeiffer din Hairspray (serie de roluri negative)!
Neil Gaiman e un mare povestitor, care îmi confirmă aşteptările de după Zeii Americani (tradus OK la Tritonic). Deşi atacă (mai) toate marile teme ale basmelor universale, acest fost textier de comicsuri nu poate fi acuzat – ca în cazul conaţionalei sale Rowling – de sincretism exagerat (ca să nu zic brambureală mitologică). Poveştile sale sînt îndeajuns de “semiotice” ca să placă cititorilor de Tournier, Eco şi Eliade-Culianu; fără a-şi pierde totuşi din şarmul fabulos/băsnar care îl face accesibil (şi adorabil) copiilor.
Însă atunci cînd Pavel al meu a fost pus să povestească filmul şi s-a încurcat, mi s-a revelat un mic neajuns al intrigilor de tip condiţionare, pe care l-am surprins şi la Sirenuţa lui Andersen.
O să încerc o mică schemă în maniera lui Propp (riscînd să distrug astfel corola de minuni a ambelor poveşti). Aşadar:
Sirenuţa traieşte într-un MEDIU METAFIZIC 1 = marea; şi tînjeşte către MEDIUL FIZIC al oamenior = uscatul; FACTOR PERTURBANT: dragostea pentru un Prinţ. INTRIGA DE TIP CONDIŢIONARE = pentru a deveni muritoare şi bipedă; şi pentru a putea astfel trăi în preajma Prinţului, Sirenuţa (posesoarea unui glas foarte frumos) trebuie să încheie un tîrg cu Vrăjitoarea Marină (o hoaşcă horcăită), care îi îndeplineşte dorinţa în schimbul corzilor vocale. Preţul plătit de Sirenuţă: rămîne mută şi nu îi poate mărturisi Prinţului dragostea, necum marele secret, anume că de fapt ea este cea care îl salvase de la înec, şi nu RIVALA FIZICĂ (= prinţesa din vecini). PERICOL: dacă se răzgîndeşte şi vrea cumva să se întoarcă în oceanul originar (MEDIUL METAFIZIC 1), Sirenuţa suferă o TRANSFORMARE SUAV-MINERALĂ = anume în spumă de mare, degradare echivalentă cu moartea definitivă. Sirenuţa alege inevitabil acest destin tragic, însă are parte în final de o apoteoză printre îngerii consolatori care o primesc în cer = MEDIUL METAFIZIC 2 (soartă recompensantă pe care Andersen le-o trasează campionilor suferinţei, gen Fetiţa cu chibrituri). Frumos, înălţător, dar… cum explici toate astea unui copil?! De aceea zic eu unul că Sirenuţa este în primul rînd un basm logic, care îi învaţă pe copii să facă programare (să ţinem seama că Andersen a fost şi filozof, veleitatea lui cea mare, pe care, vai, posteritatea i-o ignoră)…
Acum în Stardust, Steluţa (Yvaine) trăieşte într-un MEDIU METAFIZIC 1 = cerul; şi tînjeşte idem către MEDIUL FIZIC = Terra/viaţa printre muritori (pe care, la fel ca şi Sirenuţa, avusese prilejul să o spioneze). INTRIGA DE TIP CONDIŢIONARE = pentru a deveni muritoare şi a trăi astfel marea dragoste alături de un pămîntean (revelat în final ca… Prinţ!), Steluţa trebuie să împărtăşească cu acesta rubinul-inimă, la care tînjesc mai mulţi inamici periculoşi. Întîlnirea între Steluţă şi Prinţ are loc într-un MEDIU METAFIZIC 2 = ţinutul fermecat Stormhold, un fel de limb terestru, asemănător cu lumea paralelă a vrăjitorilor lui Rowling (dar şi, întrucîtva, cu lumea-simulacru din Matrix). Există idem o RIVALĂ FIZICĂ = consăteanca năzuroasă. Şi idem, Steluţa nu îşi poate mărturisi dragostea faţă de Prinţ, nici superioritatea în faţa cochetei rustice. PERICOL = dacă trece graniţa dintre Stormhold şi lumea muritorilor, în dorinţa ireprimabilă de a-l ajunge pe iubit din urmă, Steluţa riscă o TRANSFORMARE SUAV-MINERALĂ = anume în pulbere de stele. Ceea ce happily nu se întîmplă. Prinţul renunţă la rivală, suferă peripeteia cavsi-telenovelistică prin care îşi află statutul princiar; reuşeşte să îi înfrîngă pe toţi inamicii (inclusiv o hoaşcă de vrăjitoare = Pfeiffer, care voia să îi smulgă Steluţei tinereţea veşnică). Finalul e dublu fericit: o dată în MEDIUL METAFIZIC 2 (Stormhold), unde are loc nunta-încoronare; şi încă o dată, apoteotic, în MEDIUL METAFIZIC 1 (cerul), unde are loc “nunta în cer” finală, aluzie la miturile despre constelaţii.
Neo-basmul lui Gaiman se pretează şi alte comparaţii. Mie cea de mai sus mi-a fost prilejuită nemijlocit de experienţa de părinte.
Există oare o ramură a filologiei (legată întrucîtva şi cu sociologia literaturii) care să urmărească dificultăţile de receptare a textelor? După un secol XX al încriptării estetizante, al ambiguităţii luate drept calitate (de multe ori suficientă), ar fi un revers posibil (şi de multe ori necesar)…
stardust neil gaiman j.k. rowling fantasy fairy tale little mermaid h.c. andersen michelle pfeiffer
Am ascultat sfatul de părinte al lui Tolontan şi am fost cu fi-miu la Akeelah şi cuvintele, la Multiplex. Ideal pentru avîntul de dinaintea şcolii (clasa I), pe care o începe în septembrie.
Akeelah e o fetiţă de culoare (11 ani), orfană de tată, cu o droaie de fraţi şi surori (başca o nepoţică urlătoare) şi o mamă stresată (Angela Basset); dar care la şcoală este cam… eminentă, aşa… mai ales la ortografie. Copiii o fac tocilară, mama nu-i dă voie să meargă la pregătire în orăşelul vecin, dar directorul îşi pune bazele în ea ca să facă PR şcolii şi să atragă astfel fonduri. Cum va reuşi Akeelah să-şi înfrîngă temerile? Ajutorul cel mai mare îi vine din partea unui prof de lingvistică “răspopit” (Lawrence Fishburne, care a băgat bani în film… adică băi… rol de suflet…). Akeelah cîştigă olimpiada de ortografie etapă după etapă, propăşind deodată cu ea şcoala, familia, comunitatea… Alături de Akeelah, noi toţi învăţăm cîte ceva despre forţa cuvintelor care nu doar ne definesc lumea, ci ne-o întemeiază.
Info pentru Tolo: eram 7 în sală (dintre care 2 copii preşcolari).
Întrebarea mi-a pus-o fi-miu care, la cei 7 ani ai săi, e mîndru că a prins diferenţa dintre 2D şi 3D. La fiecare desen animat pe care îl vede, îmi zice aşteptînd confirmarea: ăsta e 3D! ăsta e 2D! L-a impresionat grozav şi trailer-ul de la Simpsons – lungmetrajul, care laudă stilul tradiţional al 2D-ului (deşi cred că regretă moartea iepuraşului… mă rog: plannerii de la Multiplex l-au programat înainte de filmele de copii…).
La întrebarea despre 1D i-am răspuns inginereşte: ar putea să existe animaţie 1D, dar atunci ar fi doar o linie…
Şi hop, uite ce găsesc pe Youtube: un desen animat numai dintr-o linie! La Linea (Linus, după numele omuleţului), iniţial un BD italienesc din anii ‘50, a fost transpus în film în deceniul următor şi apoi multipremiat (dar şi super-iubit de publicul din mai multe ţări europene).
Ştiu, e impropriu zis 1D, Domnul Liniuţă se expandează pe două dimensiuni, başca uneori apare şi mîna demiurgică a desenatorului (a treia dimensiune). Dar, în definitiv, cum şi denumirea de 3D e convenţională (dimensiunea adîncimii fiind doar sugerată, de fapt, într-un cîmp bidimensional), îmi permit să forţez şi eu semantica şi să cataloghez ca 1D această mică bijuterie a minimalismului animat.
Redau numai primul episod, poate nu cel mai spectaculos ca gag-uri, dar interesant dpv al relaţiilor, sugerate simbolic, om-destin, om-divinitate etc.
cartoon comics 2D 3D linea linus simpsons minimalism italian
man’s fate
A intrat Polaretti în România. Părinţii updataţi ştiu despre ce e vorba: suculeţe îngheţate cu arome răcoritoare de fructe. E impropriu să le spui îngheţată, denumirea justă e granita (fără diacritice). Se prepară simplu: e de ajuns să arunci punguţele cu suc în congelator. Ei, şi să le mai şi scoţi… Singura grijă: să nu-ţi răcească odrasla, care cu siguranţă va adora noul desert.
Reclama e o animaţie cu un pinguin care scoate polareţi din iglu, oarecum în maniera lui Kinder Pingui sau (ca să mergem la arhetip) Chilly Willy al lui Tex Avery. Marea trăznaie e însă muzica, un jingle simplu şi entuziast, care ţi se lipeşte practic de creier. În română refrenul a fost păstrat ca atare, spre scandalizarea celor cu tabuuri lingvistice (care oricum sînt out of target):
Popo-Popo-Polaretti!
Cum ar fi putut să zică? Nu cumva…
Pola-Pola-Polaretti… (!!!)
