parenting, telalîcuri 12 December 2008, 33 Comments

illustr_right_pg_characters_redLui fi-miu (8 ani) îi place reclama de la M&M’s de pe fundul taxiurilor: bomboana galbenă spune “Cred că am rău de maşină”, la care bomboana roşie răspunde “să nu dai aluna pe mine”, amîndouă cu mutriţe foarte comice. Conţinutul de alune al bomboanelor M&M’s e evocat printr-o glumă uşor greţoasă, pe gustul puştilor: dacă o bomboană M&M’s ar vomita, ar emite practic o arahidă!
- E tare reclama asta! zice Pavel.
- De ce? zic eu, se poate înţelege că taxiurile astea merg prost şi că îţi provoacă rău de maşină.
- Hai mă, tata, lumea înţelege că e o glumă… numai tu, care faci reclame, nu te prinzi!

La rubrica ArgueAds, i-am scuturat nu atît pe Florin şi Florinel Piersic, cît pe cei care i-au vîrît în noua campanie pentru zahărul Lemarco. A ieşit ceartă: Ana Militaru a dat vina pe agenţie, eu pe oamenii de marketing.

Hai o linguriţă de gust, în care fac o comparaţie cu endorsement-ul lui Dan Chişu pentru Mărgăritar:

[...] i-or iubi mai multe romance pe Piersic & Son, dar Chisu se pare ca a iubit mai multe romance (si nu numai) decat ei doi la un loc. Si asta se vede… se simte… Nu trebuie sa mozolesti o femeie pe canapea sau sa-i faci “bau” in bucatarie. E de ajuns sa ii clatini un pic pachetul de zahar in prag… Cu minima conditie – si revin la branding – ca pachetul ala sa arate “cumva”.

Abia întors dintr-o scurtă vacanţă, m-a şi pălit noua reclamă Dero Surf cu zodii.
De ce au fost folosiţi (exploataţi?) copiii în ea? Care e justificarea (cu excepţia înduioşării target-ului gospodinăresc)?
Numai ce-au trecut alegerile locale. E încă viu în memoria publicului scandalul exploatării copiilor în scopuri propagandistice.

Spotul făcut de Next pentru CID (Copii în Dificultate):

Te înşeli, Rogozane: dacă întrebi un publicitar, îţi va spune că folosirea copiilor în spoturi electorale – tocmai! – e cîştigătoare! Bine acum, vorba ta: depinde cum foloseşti acei copii (şi depinde şi ce soi de publicitari întrebi)…
Ca să-mi evit interpretările: eu personal sînt împotriva acestui tip de exploatare infantilă. În afara legislaţiei de protecţie a copilului, atît de des invocată în media, aş putea să argumentez şi cu restricţiile CNA-ului care lasă o listă foarte scurtă de categorii publicitare în care “e voie cu copii”.
Dar! Dacă tot e să facem analiză şi studiu de caz, hai să (re)vedem cu ce spot a cîştigat Lyndon Johnson alegerile din 1964:

Wikipedia: Daisy (television advertisement)
UPDATE: Costi Rogozanu detaliază şi modalizează, după ce am vorbit ieri, la ieşirea din emisie. Verdictul se cam conturează, mai ales şi în urma comment-urilor: or fi copiii buni în reclame, dar nu beizadelele candidaţilor. Idee la care consimt şi eu. Există totuşi un “dar” care merită apostilat aici, apropo de tot mood-ul acestei campanii bălţate… Promit să revin cu desluşiri.

parenting 15 May 2008, 47 Comments

… nici vînzătorul de CD-uri

“Mamă, ai grijă de tine, te iubesc” – aşa îşi încheie Andrada biletul de sinucigaşă. Cuvintele astea încă mă năucesc. Nu cred că au fost scrise doar aşa, ca o încheiere de rutină, cum adaugă tinerii la salutul de rămas-bun, după moda americană: take care… Cine îşi scrie biletul de adio cumpăneşte – îmi închipui – fiecare cuvinţel. Ce o fi vrut să spună Andrada cu acel ultim rînd? Dacă era cu adevărat îngrijorată de soarta mamei, nu şi-ar fi amînat măcar (nu zic suspendat) planul fatal? Nu-şi dădea seama că sinucigîndu-se îşi va ucide practic şi mama? Vorbele ei par să conţină un sens de resemnare, de parcă ea ar fi trebuit, ar fi fost silită de ceva implacabil (”am făcut ceea ce trebuia să fac…”) – să-şi lase în urmă mama, de care se desparte cu preocupare şi strîngere de inimă.
“Bezmediaticii” noştri s-au grăbit să claseze cazul: sinucigaşa emo! … şi de aici: generaţia debililor; emotici şi nevrotici; moda care ucide etc. Dacă am trăi într-o societate normală, cazul Andradei ar fi fost redat de mass-media sub alt titlu, mai firesc, mai uman, mai relevant psihologic pentru acest sfîrşit misterios; al cuiva care nu se extermină pe sine, ca să ucidă realitatea (cum fac îndeobşte sinucigaşii, mai ales la vîrsta aceea).
Cum zicea şi Rogozanu ieri, a fost o reeditare a psihozei din anii ‘90 cu “sataniştii” – alt moment rămas neelucidat pe planul reflecţiei publice, mai cu seamă din cauza tratării superficiale a subiectului de către jurnalişti (şi pe vremea aia nu începuse tabloidizarea)…
Mama Andradei, care încerca să identifice posibile cauze ale disperării fiicei, a furnizat indiciile – exotice pentru opinia publică de la noi, poate chiar şocante, desigur mondene şi cu potenţial otvistic – ale aderenţei fiicei sale la o anumită modă (curent, fază, mişcare, trend). Majoritatea – hai să nu zic totalitatea – ziarelor şi TV-unilor au sărit ca uliii: aha, deci se întîlnesc între ei sau online pe forumuri şi îşi dau reţete de automutilare! îi predispun la morbiditate ţoalele, freza, muzica!! După care – momentul specialiştilor: la care vin psihologii, sociologii, pedagogii, chiar şi nişte neoficiali “emologi” – în persoanele unor liceeni cu neverosimile freze manga. Toţi fac teorii, toţi se învîrt în jurul cozii: motivul sinuciderii rămîne cu atît mai pernicios cu cît se lasă neelucidat. Aseară tîrziu l-am văzut şi pe muzicologul Lenţi Chiriac, care, tolănit pe fotoliu ca un senator burtos, dădea edicte demne de un papă al rock-ului, cum că nu există un stil muzical emo (lucru pe care îl putea verifica repede pe wikipedia înainte să intre în emisie şi să se umple de ridicol în rîndul puştilor)!
Există în Rinocerii lui Ionescu un personaj care face teoria rinocerilor, demonstrînd ştiinţific că aceştia nu există, tocmai atunci cînd invazia rinocerească tocmai dă să rupă uşa. Mi se pare că şi Hitchcock a introdus în Păsările un astfel de personaj, o ornitoloagă cu faţă de coţofană, care le ţine prelegeri savante oamenilor din drugstore, cînd cîrdul ucigaş tocmai ameninţă cerul de dincolo de vitrină. Aşa au arătat întrucîtva şi specialiştii care au teoretizat la priveghiul Andradei.
Cei mai de bun simţ dintre ei au fost aceia care au făcut apel la familii, la părinţi, să aibă grijă de copii. Să le acorde timp şi atenţie, într-o epocă a vitezei şi a dezumanizării. Ei m-au ajutat să interpretez într-un fel acel ultim rînd al Andreei: “Ai grijă de tine, mamă”. Poate mă înşel, poate e nedelicat şi necuvincios să o spun, poate e lipsit de pietate, dar am întrezărit acolo o undă de reproş… cînd am decodificat textul – întorcîndu-l: “dacă TU ai fi avut grijă DE MINE, mamă”… O spun cu greu, dar o fac cu toată compasiunea, cu toată înţelegerea de părinte, cu toată evlavia în faţa cruzimii sorţii.

UPDATE Am postat pe Florilegiu un “sonet al sinucigaşilor”, intitulat C-un glonţ şi apărut în volumul de acum 11 ani. Îl dedic mai ales celor cu gînduri negre, ca îmbărbătare.

Mai întîi a citit fi-miu pe o pungă de cereale Nestlé care face reclamă filmului Asterix la Olimpiadă: în loc de gali, scria galezi. L-am corectat şi i-am spus, fără milă pentru necunoscutul coleg tălmaci: “ăla care a tradus e un prost”. După care copilul a continuat să citească pe pungă, spunînd de fiecare dată gali în loc de (hm… mi-e şi jenă să repet) galezi. Ştiţi, genul acela de traducător care zice estonian în loc de eston, serb în loc de sîrb etc.
M-am gîndit la miile, poate sutele de mii de pungi de cereale cu inepţia asta pe ele, întru prostirea şi mai dihai a tinerilor dacoromani. Le-ar trebui cîte un tătic filolog ataşat, eventual cu scotch, ca la promoţii, care să facă erata cuvenită.
Apoi, fireşte, am fost cu fi-miu la film, să văd pe Depardieu cu burtă dungată şi Delon în pulpele goale (waaah, plictis olimpian… dar, mă rog, copiii rîd la strîmbături)… Aveam o presimţire… şi da: aşa a fost, de fiecare dată era subtitrat galezi… Era traducerea oficială, aprobată de ACIN şi nu-mai-ştiu-cin’…, pentru Gaulois. Dacă ar fi fost Galles, sinonimul franţuzesc întotdeauna la plural, poate că tălîmbii s-ar fi dumirit…
Evident, fi-miu a sesizat: “iarăşi proştii ăştia – nu ştiu că se spune GALI!”
O undă de mirare m-a străbătut cînd, într-o anumită secvenţă, am văzut tradus corect perşi… nu persani, cum ar fi fost de aşteptat. Deci dobitocul de traducător a avut totuşi un dram de cultură ca să discearnă între locuitorii antici ai Persiei şi cei de mai tîrziu…
În fond, de ce ar fi atît de important să ştim ce-i cu popoarele astea străvechi? Păi, pur şi simplu pentru că anumite neamuri celtice, înrudite cu galii, au intrat şi în etnogeneza noastră… De la GALaţi la Pietroasele (cel puţin) celţii au lăsat urme mai mult decît grăitoare. Iar specialiştii au identificat în folclorul românesc un ditai filonul celtic… Ei, da: Asterix este şi neam cu noi (merci Turambar).
Numai că l-a tradus un mocofan, monşer…
(În weekendul următor am fost la Alvin şi veveriţele: al treilea film din ultimul sezon în care văd tradus compas în loc de busolă… Să mai zic că subtitrarea n-avea diacritice? Deja n-aş mai uimi pe nimeni…)

parenting 11 February 2008, 45 Comments

Am primit-o de la Zaza, acum cîteva zile. Reiau aici răspunsul din comment:
Unchiul meu al lui Jacques Tati
… acum şi cu motivaţie:

Azi, la 50 de ani de la ieşirea filmului (dar şi acum 30 de ani, cînd l-am văzut probabil prima oară), m-au fascinat în egală măsură cele două lumi contradictorii, prezentate în mod duios polemic: pe de o parte, lumea banlieue-ului parizian (franţuzesc în general) în care locuia M. Hulot; şi, pe de cealaltă parte, cea a viloilui burghezo-futurist în care trăia nepoţelul. Azi mai ales, după atîţia ani, în care avertismentele lui Tati asupra dezumanizării postindustriale au fost arhi-confirmate, dracul automatizării nu mai arată aşa de negru; şi cele două lumi paralele se contopesc nostalgic în gîndul meu. Mi-ar plăcea să trăiesc n’importe où dintre cele două platouri ale lui Tati: fie cel cu peşti de inox pentru epatat snobimea; fie cel al străduţelor poetice, utrilleşti, de străbătut aşa, en vélo… Preferabil în amîndouă, alternativ…
Cadeau! Cadeau! Acum cîţiva ani nişte prieteni de familie din Franţa l-au cadorisit pe fi-miu cu această minunată carte, Le Jacquot de Monsieur Hulot, fără texte, numai cu ilustraţii mari, colorate, debordînd parcă pagina. E o păţanie nouă a domnului Hulot, în pur stil Tati, imaginată de graficianul belgian David Merveille. A fost une merveille de care s-au bucurat şi părinţii…
În fond, dacă se pot citi comics-uri cu Donald, Tom & Jerry, Stan şi Bran, în trena filmelor iniţiale, de ce nu ne-am putea bucura în continuare de noi aventuri ale celui mai zăpăcit Unchi? (E ceea ce ar fi vrut, în felul său, şi Rowan Atkinson cînd a adus astă vară un original omagiu Vacanţei domnului Hulot.)

Nu mă pot abţine să nu remarc tradiţia franţuzească a cărţilor desenate fără text, speciale pentru copii (preşcolari… şi nu numai). Cît de important să faci un copil să răsfoiască o carte cu plăcere, să o savureze, să prindă gust de pagina tipărită – părinţii de azi ştiu bine.
Leapşa acum Evadatului, dacă s-o învrednici…

Related link: Jacques Tati – Les Vacances de M. Hulot

Iniţial voiam să postez I Don’t Want To Grow Up. Chestie de mood, de fază, de năbădaie. Dar, pînă să-şi termine Ramones-ii treaba pe YouTube, mi-am dat seama că nu mesajul acela voiam într-adevăr să vi-l transmit. Ci mai degrabă acesta.
E al doilea Vecchioni pe care-l exhib şi e tot unul parental-preceptual. Cine nu-l cunoaşte pe maestrul Samarcandei riscă să-l creadă vreun gnomic… vreun Neagoe Basarab cu chitară. Nu e aşa (ca dovadă…): e doar playlist-ul meu interior, subiectiv şi personal.
Cine ştie? Poate că, pînă să devin tătic, eram mai Ramone; iar acum sînt mai vecchione
(Il bello è că mood-urile/fazele astea nu se exclud. Ci se intersectează… sau chiar se includ.)
((Adesso basta: godetevi la canzone.))

parenting 21 January 2008, 45 Comments

… (şi are dreptate s-o facă) de ce poartă super-eroii chiloţii peste pantaloni.
Ei? Ce să-i răspund?

UPDATE:
Franţujii ăştia dezvrăjiţi uite ce răspuns ne dau (merci Gisèle):