foto: Alex Gâlmeanu
Una dintre anomaliile tipic bucureştene, la care merită să ne gîndim în aşteptarea metroului:
Staţia Eroilor are două peroane. Unul larg, frumos luminat, cu multă marmură-n el, care dă la două linii de metrou. Şi altul îngust, întunecos şi igrasios, care dă la o singură linie.
Acuma: să întrebăm un ne-bucureştean care anume dintre peroane duce către două direcţii diferite (Industriilor şi Gara de Nord), fiind haltă pentru două rînduri de călători; şi care peron anume duce către o singură direcţie. Un om normal va răspunde că peronul dublu e pentru două direcţii şi peronul simplu – pentru o singură direcţie. Logic.
Numai că puţine lucruri în Bucureşti sînt cu adevărat logice. În nici un caz staţia Eroilor, unde peronul simplu geme de călători care schimbă trenul fie înspre Gară, fie înspre Industriilor; iar peronul dublu, larg şi spaţios, deserveşte, cu ale sale două linii, o singură direcţie…
Şi iată cum, în acest Caracal mai mare, una dintre cele mai importante staţii de metrou, nod de linii şi direcţii, a ieşit complet anapoda! OK, e în apropierea Dîmboviţei; cu siguranţă că au fost probleme de proiectare; toată consideraţia pentru cei care, la vremea lor, au scotocit după soluţii. Mai ales că era şi presiunea politică a regimului, a lui Ceauşescu personal. Dar e clar că acea staţie a fost gîndită cu mai mult respect pentru maşini decît pentru oameni. Garniturile de metrou se lăfăie, pasagerii se-nghesuie. Viaţa cotidiană a multora dintre noi se calchiază după logica aparte a acestor spaţii care ne domină şi ne dirijează parcursul.
În anii ‘80 mergeam la Biblioteca Franceză din Bd. Dacia ca un narcoman la dealer. La Biblioteca Americană erai mult prea evident urmărit, filat, înregistrat. “La Franţuji” erai mai aşa, ca acasă… În anii aceia de îngheţ cultural, Biblioteca Franceză, Televiziunea Bulgară şi Radio Europa Liberă ne-au salvat – pe prietenii mei şi pe mine – de la sminteală.
Pe drumul spre Franţuji, pe Dacia, cum treci de Liceul Economic, se face la dreapta o fundătură, Intrarea Dacilor. Mie îmi plăcea să citesc pe tăbliţă Intrarea Daciilor, pentru că acolo se aflau mereu parcate înghesuit cîteva dacii. Acolo mi s-a revelat într-o după-amiază ploioasă această dispunere magică: 3 dacii aliniate (cît pot fi aliniate astfel de maşini cu linii tortuoase, niciodată riguros drepte) formînd tricolorul românesc spălăcit. Le-am scrutat în ploaie minute în şir, de departe, de la colţul Daciilor cu Dacia. Cum mi se arătau aşa, acoperite de frunze şi strălucitoare de la ploaie, daciile acelea îmi păreau nişte animale odihnindu-se, pline de solemnitate. Intrarea Daci(i)lor a devenit altarul meu pop art. Mîntuleasa mea ironică. Într-un Bucureşti lipsit de speranţă, într-o ţară îmbîcsită de tricoloruri rulate pînă la greaţă, nişa aceea suprareal tricoloră îmi dădea doza necesară de gaz ilariant. De fiecare dată cînd îi înapoiam la subbraţ pe Queneau, Cocteau sau Lautréamont, mă uitam într-acolo: dacă daciile erau în dispoziţia justă, avea să-mi meargă bine.
Pe drumul spre Franţuji, pe Dacia, cum treci de Liceul Economic, se face la dreapta o fundătură, Intrarea Dacilor. Mie îmi plăcea să citesc pe tăbliţă Intrarea Daciilor, pentru că acolo se aflau mereu parcate înghesuit cîteva dacii. Acolo mi s-a revelat într-o după-amiază ploioasă această dispunere magică: 3 dacii aliniate (cît pot fi aliniate astfel de maşini cu linii tortuoase, niciodată riguros drepte) formînd tricolorul românesc spălăcit. Le-am scrutat în ploaie minute în şir, de departe, de la colţul Daciilor cu Dacia. Cum mi se arătau aşa, acoperite de frunze şi strălucitoare de la ploaie, daciile acelea îmi păreau nişte animale odihnindu-se, pline de solemnitate. Intrarea Daci(i)lor a devenit altarul meu pop art. Mîntuleasa mea ironică. Într-un Bucureşti lipsit de speranţă, într-o ţară îmbîcsită de tricoloruri rulate pînă la greaţă, nişa aceea suprareal tricoloră îmi dădea doza necesară de gaz ilariant. De fiecare dată cînd îi înapoiam la subbraţ pe Queneau, Cocteau sau Lautréamont, mă uitam într-acolo: dacă daciile erau în dispoziţia justă, avea să-mi meargă bine.
Am avut în minte imaginea acelor dacii în ploaie atunci cînd, prin în ‘86-’87, am scris Luna pe bloc, parodia după Sara pe deal care avea să-mi aducă admiterea ca aspirant textier din partea lui Adrian Pleşca-Artan şi mai tîrziu avea să intre-n folclor (ce-i drept, îmi fusese publicată într-o antologie a tinerilor poeţi din ‘96):
Luna pe blocLuna pe bloc umedă ca-ntr-un acvariu
orele bea ca pe întîiul salariuCerul pictat plînge sleit ploaie slabă
La geamul tău baby m-aştepţi fără grabăCa-n codrul vechi în spaţiul verde copacii
netulburaţi scutură flori peste daciiLa orizon sare scînteie verzuie
E un tramvai azi îl vedem mîine nu e
Vlad Nancă o fi avut aceeaşi viziune (şi multe altele pe care sînt curios să le descopăr), atunci cînd a conceput performance-ul cu tricolorul daciot la care ne invită – unde altundeva decît la Institutul Francez din Bd. Dacia… Cică Bulevardul Renault 12…
