Am postat în Florilegiu facsimilul paginii mele din Cartea însemnată (Editura Vellant): un poem urban dedicat zonei aceleia misterioase… “Din Icoanei pînă-n Ioanid”.

Într-o variantă revizuită, textul va apărea în volumul ÎNcîntece (în curs de editare).

… un ghiolban dezrădăcinat şi frustrat, nu un ţăran. Să ne înţelegem: un ţăran de la ţară are destul de a face cu bicicliştii pe uliţe, ca să nu îi considere nişte marţieni. Numai ghiolbanul daciot la cap (indiferent că între timp a propăşit la mărci mai ilustre) simte impulsul de a lătra cu aparatul sonor în dotare. La fel de natural ca un cîine maidanez prigonit pe străzi, subspecie cu care de altfel împărtăşeşte inadaptarea şi statutul de corcitură socială.

Ambiguitate legislativă. Codul rutier interzice să îi claxonezi biciclişti la mai puţin de zece 25 de metri distanţă. Da, dar în altă parte codul rutier interzice cu totul clacsonatul în oraş. E de îndeajuns această confuzie normativă, pentru ca melteanul daciot-la-cap să eludeze întreaga chestiune şi să se simtă liber să latre, să mugească şi să behăie cît îl ţine muzicuţa.

Spiritul reglementării. Nu trebuie să fii supradotat intelectual ca să înţelegi noima

Prima dată mi s-a întîmplat la un restaurant dintr-acela cu meniul scris într-o italiană ezitantă, care te îmbie cu j’de feluri de pizza şi ţ’şpe feluri de paste (evident, din pungă); dar care, avînd bucătar român, îndeobşte bun, îţi asigură patru-cinci feluri de ciorbă. Am comandat ciorbă de burtă.

La scurt timp am primit bolul aburind: zeama era bine dreasă, nu-i mai trebuia nimic. I-am deşertat însă toată smîntîna din ceaşcă: prea era proaspătă şi mi-a făcut poftă. Şi atunci – deh – pentru compensare, a trebuit să-i mai adaug oţet. În olivieră, însă – tadam! – oţet balsamic. Adică buei! Ne domnim… Evident, puteam să cer să-mi aducă oţet românesc de la bucătărie… Dar am zis

Iată varianta integrală a articolului publicat în Dilema Veche 226 (19-03-09) pe tema săptămînii - Distracţia în comunism. La solicitarea lui Marius Chivu, responsabilul de număr, mi-am amintit de o anumită distracţie… care masca o anumită distragere…

A se citi pînă la capăt şi, pe cît posibil, printre rînduri:

Nevinovaţii plini de vină

Cînd, în 1992, am pătruns în clădirea Fundaţiei Culturale Române (ICR-ul de azi), am simţit că mai fusesem acolo, în repetate rînduri, cu ani în urmă… Prea îmi erau familiare încăperile, treptele de la intrare, împrejurimile. Memoria mi-a revenit în redacţia Dilemei, aflată pe atunci la parterul clădirii din Aleea Alexandru. Mi-am dat seama că şedeam cam în acelaşi loc unde, cu vreo zece ani mai de mult, priveam laolaltă cu alte sute de băieţi şi fete spre ecranul TV care ne arăta înregistrări video ale marilor concerte de rock din lume. Îi zicea Ateneul Tineretului; şi atunci, la începutul anilor ’80, avea deja o tradiţie din deceniile trecute, de club select, în care se ascultă „muzici tari”.

Pentru cei mai tineri cititori, trebuie spus că pe atunci trupele occidentale nu treceau mai la est de Berlin; că discurile de afară ajungeau greu şi se multiplicau pe benzi, în samizdat. Ateneul Tineretului era printre cele mai trendy cluburi bucureştene, tocmai prin faptul că înlocuise clasicele audiţii la pick-up sau magnetofon cu vizionarea de casete video, o mare noutate pe atunci.

Ecranul era proţăpit sus, să-l vadă toţi. Sunetul nu era întotdeauna grozav. Unii deplîngeau sculele audio. Pentru majoritatea dintre noi însă conta mai mult funcţia sacră pe care televizoraşul acela o îndeplinea: de altar al rock-ului; de amvon al modelor occidentale; de iconostas al libertăţii pe care o prizam îndelung în acel templu al evadării.

Eram printre cei mai fragezi enoriaşi ai Ateneului juvenil. Făceam parte dintr-un grupuscul de liceeni strict tunşi

din B24FUN-ul de săptămîna asta:

Ar fi de folos turiştilor, dar şi bucureştenilor care se cafelesc în oraş, o hartă a localurilor unde se mai poate bea cafea la ibric. Nu zic cafea la nisip încins – caz în care ghidul s-ar restrânge la un punct, poate două, pe harta Bucureştiului… Nu: cafea aşa cum îşi fac la ele acasă ospătăriţele şi barmaniţele, altminteri neîntrecute în ponderat caimacul şi controlat tăria licorii, fix în punctul de ebuliţie… dar care – fatalitate! – o dată încinse cu şorţuleţul de serviciu, uită tot ca prin lobotomie! Cu muzica pocnindu-le tare-n cap zece ore pe zi (că deh: patronu-a dat o grăma’ de bani pe scule şi trebuie să se-audă!), aceste vestale decăzute ale vechiului ritual cafegistic îşi restrâng competenţele la simpla manipulare a maşinii de espresso. Că deh: a costat o grăma’ de bani!

din ultimul B-24-FUN

(Fotomontaj: Now & Then)

Peste drum de Facultatea de Arhitectură se fac pregătiri pentru înălţarea unui nou bloc cu mai multe etaje, în locul actualului hotel Muntenia, care ar trebui în prealabil demolat. Nu ar fi prima clădire, de la Ceauşescu înoace, declarată în scripte monument istoric, dar condamnată în realitate la buldozer. Viitorilor arhitecţi şi urbanişti li se pregăteşte, chiar sub geamurile şcolii, o nouă lecţie despre cum se mutilează eficient oraşul. Studenţii care deprind arta lui Vitruviu au ocazia să afle pe viu cum se batjocoresc patrimoniile în folosul portofelelor.

Spaţiul şi aşa sufocat dintre străzile Academiei, Quinet şi Câmpineanu va fi copleşit definitiv de un nou colos imobiliar, proiectat ca o mega-pupăză peste colac. Bisericuţa Albă, mărturie a vremurilor în care bucureştenii se închinau la altfel de icoane, va fi înecată definitiv în haos.

E articolul cu care îmi închei trilogia mărţişoristă de anul ăsta. Mi-a intrat în Dilema Veche de vineri, în paginile de media, la solicitarea lui Cezar Paul-Bădescu. În acest foarte special număr de Dilemă, dedicat coaching-ului (coordonat de Simona Sora), s-a nimerit ca articolul meu să fie singurul de sezon, ceea ce i-a propulsat titlul pe manşeta coperţii, cu tot cu poza subsemnatului. (Wăi-leu! Sînt lîngă Pleşu şi Voinescu! Ce mă fac cu atîta faimă!?)

Mărţişor în Epoca de Aur

Citind clasamentele anuale dedicate celor mai bogaţi români, descoperi că multe cariere de succes au debutat cu vînzarea de mărţişoare, în anii ’80. Cutare mogul media şi-a folosit prima dată serviata diplomat pe post de galantar pentru gablonţuri. Cutare nabab al publicităţii povesteşte cum lucra el însuşi, în timpul nopţii, la confecţionarea mărţişoarelor, după care dimineaţa, la coloane la Romană, cu ochii-mpăiănjeniţi, le „advertiza” cu slogane-strigături de se auzeau pîn’ la ASE. Cutare era pe atunci student; cutare era tînăr inginer amînîndu-şi repartiţia la vreun combinat din provincie; cutare era ghid ONT specializat în vînarea de turişti din Vest… Cîţi dintre noi n-or fi cumpărat mărţişoare de la viitorii magnaţi ai României? Cîţi dintre noi n-or fi contribuit fără să ştie la primul gheşeft cinstit al viitorilor capitalişti postdecembrişti? Cîţi dintre noi şi-ar fi imaginat în acei ani, că aşezarea cot la cot a mărţişoriştilor în piaţetele bucureştene, în ultimele zile ale lui februarie, întruchipa, dacă nu panorama business-ului dîmboviţean de mai tîrziu, măcar blockstartul cursei dintre viitorii întreprinzători?

Oaze de capitalism

Nimic de mirare, în fond. Cele întîmplate în marile oraşe în anii ’80, în perioada din ajunul Calendei lui Marte, reprezintă un fenomen unic, plin de semnificaţii pe atunci nebănuite. În acele zile dinaintea marii sărbătorii primăvăreşti se desfăşura sărbătoarea propriu-zisă, sărbătoarea negoţului cu mărţişoare.
Era o perioadă în care controlul regimului se îmblînzea, arătînd îngăduinţă faţă de micii meşteşugari şi comercianţi (capitalişti in nuce). Legal, comercializarea de mărţişoare era permisă exclusiv membrilor Fondului Plastic. Autorităţile se lăsau pesemne cuprinse de acelaşi fior al desprimăvărării şi îşi înmuiau vigilenţa pentru cîteva zile. Miliţienii, dacă dădeau tîrcoale tonetelor, o făceau mai degrabă ca să-şi umple şi ei sacoşele cu mărţişoare… Mărţişoriştii erau, da, mici producători, asemeni ţăranilor din pieţele agroalimentare, dar aveau ceva în plus; aveau o năstruşnicie semeaţă de Till Buhoglindă, tipică orăşeanului nesupus şi stăpîn pe propria conştiinţă. Inventivitatea lor transmitea împrejur o stare de entuziasm şi de fericire simplă, naturală.
De la an la an se străduiau să vină cu noi modele, cu noi tendinţe, să caute noi modele şi noi materiale: nu doar metal, textile sau sticlă, ci şi ceramică, lemn, coji de nucă, pietre şlefuite… Pînă şi şnururile alb-roşii se transformau, se umflau, debordau în extravagante fundiţe fitomorfe… Ca într-un mare carnaval miniatural, figurinele agăţate de ele se extindeau către toate regnurile posibile, inclusiv cel al maimuţoilor bizari şi ai monstrişorilor ironici (în fond, sincronizaţi cu poeticile optzeciste, branşaţi la acel Zeitgeist juvenil care permitea, ba chiar dicta, să îi faci iubitei declaraţii zeflemiste şi s-o compari cu felurite făpturi groteşti cu gîtul bălăngănind pe arc, cu părul din puf vîlvoi şi ochii bulbucaţi ca ai Muppeţilor).
Explozia de creativitate de pe mini-galantarele mărţişoriştilor era egalată doar de spectacolul strigăturilor şi al inscripţiilor cu care aceştia îşi lăudau marfa, al denumirilor care de care mai sonore şi mai fanteziste, al mecanismelor de promoţie cu care erai îndemnat să cumperi „zece la preţul de nouă” şi cîteodată chiar „trei la preţul de două”… Voioşia cu care ţi se adresau, îndrăznela ironică, vecină uneori cu obrăznicia graţioasă a copiilor, păreau să descindă direct din spiritul vechilor iarmaroace. Glume improvizate liber, replici şi contrareplici între negustori concurenţi, apropouri şi aluzii frizînd temeritatea bancurilor politice – toate erau împărtăşite ca într-o agora informală. Dacă erau femei cele care vindeau, erau ele primele purtătoare ale mărţişoarelor, cu care îşi umpleau pieptul ca generalii multiplu decoraţi în lupte. Dacă erau bărbaţi, se deghizau, se vopseau pe faţă, se coafau cu peruci aşa cum n-ar mai fi făcut-o cu niciun alt prilej: deveneau ei înşişi nişte mărţişoare uriaşe! Participarea cumpărătorilor era şi ea pe măsură. În jurul tejghelelor roiau mereu cumpărători sau gură-cască, contaminaţi de acelaşi spirit al libertăţii, al cugetului descătuşat, al normalităţii după care tînjeam mai mult sau mai puţin cu toţii.

Mărţişor în tranziţie (spre Sf. Valentin)

Au trecut douăzeci de ani. Dezgheţul socio-politic s-a produs. Spiritul Mărţişorului – între timp – s-ar zice că a triumfat. Micul capitalism care odinioară se iţea numai în acele zile din an, numai în acele perimetre urbane bine delimitate, a devenit marele capitalism, uneori sălbatic, alteori de carton, al tranziţiei, al post-tranziţiei, al aderării, al integrării… Mărţişoriştii de ieri au făcut averi şi au adus în ţară noile rituri şi noile mituri postindustriale, gata fasonate pe specificul şi cerinţele societăţilor de consum. Multinaţionalele şi marile trusturi media, funcţionînd după noi cicluri anuale – dedicate nu fertilităţii, ci rentabilităţii – tind să ne treacă în calendar noi sărbători, noi convenţii, noi ocazii de „făcut consum”.
Cu două săptămîni înaintea Mărţişorului, românii sînt îndemnaţi să celebreze dragostea într-un chip mai făţiş decît o făceau tradiţional la începutul lui martie, în intervalul dedicat celebrării feminităţii (nu întîmplătr coincident cu Babele). În plină iarnă, departe deopotrivă de febra Sărbătorilor trecute şi de înviorarea mercantilă încă aşteptată, Valentine’s Day vine ca un glorios pretext pentru impulsionarea vînzărilor. Ni se preamăreşte declarativ dragostea romantică, cvasi-coregrafică, cu decor artificios de inimioare rozalii. Toată butaforia e menită să decoreze rafturile într-o perioadă de reflux al vînzărilor şi depresie a marketingului. Valentine’s Day ni se propune ca un prilej romanţat pentru vînat solduri, pentru revînturat mărfuri greu vandabile: de data aceasta ieftinite şi împachetate preferabil cîte două – unul pentru ea, altul pentru el…
De ambele părţile raftului (sau ale ecranului), nu e nimeni care să se amăgească: la români, de Valentine’s Day se fac cadouri nu din dragoste, ci din interes; cuplurile nu se bucură de preaplinul sentimentelor, ci de niscai chilipiruri.

Dragobetele – o diversiune; Baba Marta – o
lecţie

Cu o săptămînă înainte de 1 Martie 2008, mărţişoriştii sînt cu desăvîrşire absenţi din piaţetele bucureştene. Sînt florăresele, mereu la post, dar tradiţionalii artizani de pandantive – nu. Fantezia, sclipirea, speranţa care izbucneau în stradă în anii grei, ca nişte mini-revoluţii cu şnuruleţ, par astăzi doar amintire. Se găsesc în schimb mărţişoare foarte ieftine, standardizate industrial, în hipermarketuri; şi mărţişoare foarte scumpe la bijutieri. În acest timp, mai toate buletinele de ştiri recită ca o litanie articolul din Wikipedia despre Dragobete, chipurile sărbătoarea tradiţional românească dedicată dragostei şi primăverii. Realitatea crudă: în afara cîtorva sate din Oltenia, de Dragobete nu se întîmplă nimic; decît doar că se suspină public şi grandilocvent pe tema identităţii naţionale în pericol şi a globalizării fatalmente nivelatoare.
Ce va fi anul acesta de 1 Martie? Va continua tendinţa din ultimii ani ca tot mai puţine românce să poarte mărţişor în piept? Şi aceea ca românii, pentru a-şi preveni neîmplinirea, să se mărginească la protocolarul buchet de flori?
Mai fericiţi vor fi – se pare – giurgiuvenii, care pot da oricînd o fugă la Ruse, ca să cumpere marteniţa: mărţişorul bulgăresc, mai rustic şi mai autentic, ca un exponat de la MŢR (şi de aceea – se zice – mai încărcat de virtuţi protectoare).
Şi mai fericiţi vor fi doar bulgarii înşişi, cei care de 1 Martie îşi serbează legendara zi a întemeierii naţiunii – Baba Marta. O fi aici vreo noimă, ceva care ne scapă nouă, „sofisticaţilor” de la nord de Dunăre?

Mergeam pe jos, degerat, cu vîntul în faţă. Înaintam anevoie prin zăpadă. Tocmai trecusem din sectorul 3, unde locuiesc, în sectorul 2.
Este explicaţia pe care am găsit-o pentru faptul că am revăzut, după ani de zile, gherete de tablă, aşa, ca în anii ‘90 (zise şi buticuri). La noi, în 3, le-au demolat de mult. În 2 le-or mai fi lăsat…
Am mers înainte şi am văzut doi tineri care duceau sifoane la reîncarcat. Erau sifoane dintr-un model mai simplu şi mai uşor de transportat decît cele “de pe vremea mea”. Unul dintre băieţi vorbea entuziast despre un “playlist tare de petrecere”. Cît a trecut pe lîngă mine am putut auzi clar sintagmele Modern Talking şi Milli Vanilli – de mult uitate de către mine. Pentru o clipă am avut flashback-ul unor zbînţuieli liceeneşti în sufragerii întunecoase, cu covoarele strînse sul şi mobila îngrămădită la perete.
La nici cîţiva paşi, văd pe jos, prin zăpada molfăită, un ambalaj de plastic rupt, din care se deşărtaseră toate mini-drageurile CIP, acele biluţe multicolore din copilăria noastră ceauşistă… Am călcat pe ele, din impulsul de a le simţi, cît de puţin, prin talpă. Alunecau parcă mai tare decît gheaţa…
Amorţit de ger, simţeam (paradoxal!) că mă afund într-un abis călduţ şi confortabil. Să fi fost delirul, vecin cu moartea, pe care ţi-l dă îngheţul? Dacă toate apariţiile acelea regresive, în ordine invers cronogică, erau menite să mă aducă înapoi la Marele Prag?
Slavă Cerului, nu am avut prilejul să experimentez, că am ajuns la destinaţie.
Să mai spun că a trecut pe lîngă mine un autobuz Tatra? Ar fi spectaculos, dar aş exagera. Era doar un Ikarus…

Related link: Ştergătorul

articol din ultimul B-24-FUN (în care, printre alte lucruri interesante Alex. Săndulescu citează în titlul lui – un titlu al Sarmalelor Reci)

Revolta de pe stadionul 23 August
de Florin Dumitrescu

Nu-i doar un mit urban: am fost martor

Era prin ‘76 (parcă…); eram în generală. Răposatul tata mă mai ducea la stadion. În ziua aceea nu era meci pe 23 August. Era un spectacol-salată, cu actori şi cîntăreţi: Piersic şi Jean Constantin; Angela şi Corina; parcă şi Stela Popescu… În fine – crema! În timp ce tribunele se umpleau treptat, o „antrenantă” voce bărbătească striga prin staţie despre ce spectacol nemaipomenit urma să vedem. Show-ul se lăsa aşteptat; vocea relua anunţul, îmbiindu-ne să vedem “marele spectacol”, de parcă, odată veniţi acolo, mai trebuia să fim convinşi… La un moment dat, cînd încă publicul se vînzolea ca-n muşuroi, apare în arenă o superbă limuzină aurie. Capota depliată ni-i arăta, stînd cocoţaţi şmechereşte pe margine, pe cei patru-cinci artişti care făceau buchetul de atracţii al show-ului: ne făceau cu mâna. Maşina dădea ture pe pista de atletism, cu viteză destulă pentru a sălta pletele artistelor! La staţie – o muzică “antrenantă”. Apoi s-a petrecut ceva ilogic şi greu explicabil. Oamenii din tribune, parcă loviţi de dambla, au început să coboare în grabă spre teren, atraşi de automobil ca de un mare magnet. Stăteam la capăt de rînd şi-i vedeam bine: majoritatea bărbaţi, majoritatea tineri. Oameni simpli. Mîncători de seminţe. Cîţiva temerari i-au îmbrîncit pe miliţieni şi au năvălit pe teren (care pe atunci nu avea garduri de sîrmă sau altă protecţie). Păţania i-a incitat pe ceilalţi, care şi-au accelerat coborîrea. Cu instinct părintesc, tata m-a luat de mînă şi m-a zorit în sus, spre ieşire. Mergeam contra puhoiului. Abia am mai avut timp să văd terenul invadat de masele nestăvilite; şi să-l sesizez pe Florin Piersic luîndu-se de gît cu un atacator, în atitudinea sa voinicească din filme… Era prea de tot să fie aranjat. Erau sute, poate mii de oameni întărâtaţi. Vocea din difuzoare tăcuse. Se mai auzea doar – înfundat – muzica “antrenantă”.

O nouă aberaţie a acestui Caracal mai mare (care este Bucureştiul).
De obicei pasajele sînt menite să degreveze intersecţiile complicate. Ei bine, Pasajul Mărăşeşti are menirea, dimpotrivă, să încurce pe puţin două intersecţii mari. Constructorii lui Ceauşescu l-au pus, oarecum, ca un car înaintea boilor. Pasajul trebuia să preia traficul într-o zonă care se preconiza ca un înfloritor centru urban. Nu a fost să fie… Oraşul postceauşist s-a dezvoltat în alte zone, iar acum pasajul nu face decît să gîtuie o axă de trafic care uneşte acele zone.
Ca o culme a ironiei, pasajul a stat închis ultimii 2 ani ăentru renovare, a înghiţit mulţi bani, s-a redeschis şi acum e gata să ne enerveze mai rău ca oricînd. Lui i-am dedicat ultimul editorial din B-24-FUN:

Ce sens are Pasajul Mărăşeşti?

L-a construit Ceauşescu, ca să ne încurce peste vremuri

După o pauză de peste un an, s-a redeschis Pasajul Mărăşeşti. Până de curând erau lucrători în el, care dădeau ultimele mistrii, în timp ce automobilele încetineau, să-i ferească. De cîteva zile pasajul a revenit pe harta aglomeraţiei bucureştene.
Stând deunăzi blocat sub pământ, m-am întrebat: ce sens are Pasajul Mărăşeşti? El chipurile degrevează intersecţia lui Goga cu Mircea Vodă. Dar pe Mircea Vodă trece cam o maşină pe minut, în medie. Cine vede trei maşini deodată poate spera să vadă şi o muscă albă!
Ceauşescu avea gînduri mari: ar fi trebuit ca toată zona să râdă în soare, binecuvântată de apropierea Casei Poporului. Dar anii trec şi locul rămîne pustiu. Vizavi de Plaza Camerei de Comerţ se întinde un maidan dezolant.
Cîndva aici era cocheta Piaţă Mărăşeşti: cele cîteva tarabe desenau o lume veselă şi prosperă. La cîteva case de străvechea biserică Dobroteasa (scăpată pînă azi prin minune) era o cîrciumioară. Curţile debordau de salcîmi şi lilieci. Peste drum, lîngă piaţă, avea casă unchiu’ Ionică, unchiul lui tata. Ne lua un sfert de oră să ajungem din Foişorului, mergând la pas uşor, pe străduţele umbrite de copaci ale cartierului.
Azi locul e unul dintre cele mai aride din oraş. Pasajul e bun poate că mai ţine un pic de umbră…
Dar altfel, ce sens are pasajul? Prin el trec şi maşini, şi tramvaie. Pasajul nu separă unele de altele. Dimpotrivă, el îngustează Bulevardul Goga, această umflătură ceauşistă a Dudeştiului, iţită în dreptul fostului bordel Crucea de Piatră. Dacă vreun camion blochează Bulevardul Mărăşeşti, îi încurcă pe toţi, ori că merg pe şine, ori pe asfalt. Pasajul Mărăşeşti nu întretaie nici podul omonim: nu trece nici pe sub Dîmboviţa, nici peste ea; se opreşte în „prag” şi îi încurcă pe toţi cei care au treabă pe la Camera de Comerţ, şi aşa năuciţi de sensurile de pe chei. Cei care au copilărit şi au crescut în cartier se simt azi cu atît mai pierduţi şi mai dezorientaţi.