textier.ro

cea mai nouă analiză de pe IQads: am scris-o singur, fără Ana Militaru, dar nu complet lipsit de aportul ei, care l-a chestionat acum o săptămînă pe Codin Caradimu (CAP), copywriterul spoturilor Unirea

Dacă publicitatea ar fi o minge, entuziasmul ar fi aerul care o ţine umflată. Dacă în primăvara-vara lui 2008, mai toate campaniile s-au legat de participarea României la Euro 2008, puţini sînt advertiserii care au luat în calcul şi eventualităţi mai puţin vesele. Parcă dinadins s-a evitat ipoteza – în fond, cea mai realistă – ca naţionala României să fie eliminată încă din faza grupelor…
Aşa se face că, în clipele cele mai amare, în zilele cele mai triste, ne trezim inoportunati de aceleaşi evocări glorioase ale “băieţilor noştri”, cu aceleaşi îndemnuri triumfale, concepute parcă pentru campionii absoluţi ai universului! La tot pasul, dăm de cîte un tricolor cu zîmbet de plastic şi mingea în suspensie deasupra genunchiului; sau de cîte o familie ţopăind cu pretext microbistic pentru absolut orice ţîşti-bîşti care se poate cumpăra. Un zapping lejer şi… armate întregi de microbişti năvălesc peste tine, silindu-te să te bucuri, să-ţi împărtăşeşti emoţiile şi, în ultima instanţă, să îţi dai banii cu un plus de frenezie! Pentru că pasămite “aşa se face de Euro”… – Chiar şi atunci cînd naţionala a fost eliminată? Chiar şi atunci cînd vehiculul favorit al transporturilor noastre emoţionale tocmai a fost retras la depou? Să strigăm gol, chiar şi atunci cînd gol nu am prea dat, ci… dimpotrivă?
Şi atunci, după zece seara, ni se arată – mai mult decît consolarea – adevărul! Ni se arată Unirea – cel mai recent episod cu “Vestigiile” (mai nou şi în versiunea scurtă cu “Craniul“). Mai mult decît o altă variaţiune pe tema echipei de încurcă-lume, noua producţie se nimereşte a fi o alegorie comică a isprăvilor fotbalistice naţionale. Iată-i pe aceşti împleticiţi cum fac zarvă în jurul unei “mingii” pe care o lovesc ca nişte autentici ciumeţi! Le lipsesc doar echipamentul galben şi crampoanele din tălpi, că în rest ăia sînt: aceleaşi fumuri, aceleaşi răcnete, acelaşi tupeu fără temei. Sînt ei, reprezentativa naţională de papagali în toate domeniile, de la fotbal la lucrări edilitare, funciare şi, mai nou, arheologice! Nu sînt tocmai unsprezece, dar n-are importanţă: îi identifică fiecare dintre noi “la plăcere”. Singurul care izbuteşte o foarfecă spectaculoasă e Dorel, cel care invariabil greşeşte ceva (întrucît munceşte ceva): tăcut cum e, poate întruchipa un Mutu (care dă un gol dintr-o bucată în standul cu amfore, dar din exces de zel pierde calificarea)… sau un Nicoliţă (luat la mişto că “prea se agită”) ori poate un Lobonţ (plăpînd şi neajutorat), după dispoziţia fiecăruia dintre noi.
Să mai spun că e genul de reflecţii pe care îl face cu precădere targetul Unirii? Să mai spun ca un păhărut ciocnit cu tovarăşii pare leacul consolator cel mai potrivit pentru depresia post-Euro?
Din cît se pare, nu a fost o strategie, nicidecum o anticipaţie – programarea în timpul şi în preajma campionatului a acestui episod profetic din seria Unirea. A fost pur şi simplu, la origini, o platformă de comunicare zdravană, îndeajuns de generoasă şi de bine caracterizată, încît să prilejuiască dezvoltări epice infinite (putem genera oricîte: Dorel & echipa la amenajări în magazinul de porţelanuri; la refacut calea de rulare înaintea vreunei delegaţii la nivel înalt etc.), ci mai mult – reflecţia amuzată asupra tuturor acestor situaţii tipic româneşti. De peste cinci ani se tot spune, din editorialele celor mai serioşi gazetari pînă-n intervenţiile cele mai trăznite ale forumiştilor: saga echipei lui Dorel e o reprezentare a românităţii “în acţiune”. Dacă s-a întîmplat ca noile isprăvi ale “nemuncitorilor” să corespundă cu eşecurile reprezentativei de anti-fotbal, e pentru că amîndouă derivă din acelaşi mood românesc al ratării, din aceeaşi viziune a lumii prin păhăruţul năclăit.
Miza culturală, istorică, axiologică; tataia arheolog cu cioburile lui; lemnoasa expresie “de o valoare inestimabilă” – sînt toate ceea ce trebuie să fie, într-o bună tradiţie a gafelor candide din publicitate, de la rastamanul înfulecător de Smash din deceniul trecut pînă la puştiul răzgîiat din reclama la BCR Asigurări, care distruge “letopiseţul Ţării Moldovei” în chiar mîinile muzeografului.
Să încingi o miuţă cu ţeasta vreunui rege scit e însă o gogomănie atît de enormă ca semnificaţie, încît reinstituie toate standardele pe care (aparent) le spulberase; şi (re)zideşte o structură culturala solida tocmai cu un mesaj care exprimă contrariul! Cel puţin doua targeturi sînt mulţumite: unul de foarte sus, care se complace în reflecţii sarcastice, CTP-iste, asupra felului nostru românesc de a ne desconsidera (şi chiar a ne anihila) istoria; şi unul foarte de jos, care va savura eliberarea de sub constrîngerile sociale şi instituţionale. Sînt cele doua target-uri Unirea: primul – mai puţin reliable în privinta consumului, dar care întreţine prestigiul paradoxal al brand-ului; şi al doilea – consumatorii fideli, dedicati, cei care in loc de toata vorbaria asta ar trage o gluma groasa si, in secunda urmatoare, ar zvîcni cotul în sus, cu pricepere.
- Maestre, ţambalul…

articol apărut în Dilema Veche de săptămîna asta

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZIZaaHi74VU&hl=en]
Kafka în publicitate… Aşa ceva nu există! Cel puţin nu la nivel de conţinuturi. E posibil ca unii regizori de spoturi să fi împrumutat din viziunile „macro“ ale lui Welles din Procesul sau ale lui Cronenberg din filmele sale cu insecte antropomorfe. Dar nimic nu ne garantează că maestrul de la Praga ar fi fost de acord cu viziunea expresionist-hiperbolică a artiştilor care s-au revendicat de la el. Kafka era un maniac al detaliului realist, un tipicar al condeiului mai dihai decît birocraţii care apar la tot pasul în proza sa. Mai degrabă decît în vreun spot la insecticide privit din unghiul gîndacului, îl poţi regăsi pe Kafka într-un pliant stufos cu exasperante instrucţiuni, „termeni şi condiţii“! Şi totuşi, Kafka apare în publicitatea românească… Dar nu cu lumea lui angoasantă, potrivită cel mult pentru a ilustra momentele de „înainte“, care impun soluţia de „după“. Kafka apare într-o campanie publicitară de mai an – ca efigie literară, ca status symbol intelectual… Ca statuie în parc! Ca un Eminescu solemn înălţat în faţa Ateneului. Kafka apare pentru prima dată ca simplă menţiune a vocii din off, în spotul pentru Zaraza, faimosul rebranding al vinarsului Murfatlar. Spotul cu pricina se adresează posibililor consumatori de Zaraza, într-un mod mai aparte: „Zaraza îi salută pe cei care ştiu ce înseamnă cuvîntul fortuit şi pe cei pentru care Kafka nu e un fotbalist ceh“. Asemeni legendarei iubite a lui Cristian Vasile din cîntecul omonim, Zaraza cea lichidă este pretenţioasă şi îşi alege pasămite cu grijă însoţitorii… Un mod de a-şi flata (şi aţîţa) publicul consumator, mai mult decît de a-l selecta: cine l-ar putea confunda pe Kafka-scriitorul cu alde Kuka sau Zitka?! Ar fi cel puţin o mostră de incultură microbistică!
Dar relaţia dintre Kafka şi Zaraza avea să continue. De la campania de imagine (minimalist realizată, cu o mînă în prim-plan, răsfoind un tabloid bălţat, imagine caricaturală a lumii fără Zaraza), s-a trecut la o promoţie, care promitea distinsului cumpărător de vinars, drept cadou, capodopera Procesul. După ce se delimita polemic de promoţiile bazate pe hazard (cu „lănţişoare de aur ascunse în parizer“ etc.), anunţătorul trimitea un salut de „respect“ şi promitea „un roman care trezeşte respectul“ ca premiu sigur, fără tragere la sorţi. Cum ar veni, un obiect cu care să te afişezi în lume, un fetiş social, nu neapărat o carte de citit în intimitate! Ca şi în cazul altor branduri care se dau alternative (Diesel, Sprite etc.), Zaraza repropune în fond tot ceea ce a repudiat (mondenitatea, deşertăciunea aparenţei), dar sub altă formă, pasămite mai prestigioasă. Aici de-abia apare şi Kafka, dar nu ca efigie calpă, ci ca fantasmă generatoare de realitate ficţională. Obiceiul de a alătura o carte şi un produs de larg consum, de cele mai multe ori alimentar – îl ştiu cei mai maturi dintre noi din anii ’80, perioada ceauşismului dezolant. Era o vreme în care librarii te obligau să cumperi cea mai dorită apariţie editorială, doar alături de o greu vandabilă conservă de peşte oceanic; sau un pachet de macaroane cvasi-expirate. O situaţie ambiguă, un compromis demn de impunerile slinoase ale funcţionarilor din birourile-budoar ale romanelor lui Franz Kafka. Pe atunci lumea citea, dom’le…, oftează a regret nostalgicii. Aşa e, dar acum lumea e liberă să cumpere ce şi cum vrea, în ce combinaţie pofteşte.
Şi iată că inovaţia culturală a anului trecut sau măcar a sezonului estival a fost promoţia vinarsului „pentru domni“, care îşi cadoriseşte cumpărătorii cu cîte o carte „respectabilă“. Cocktailul de Zaraza cu Franz Kafka.

Polemica despre schimbarea imnului e un pur exerciţiu de debate democratic.
Cotidianul a preluat-o pentru formatul său interactiv Radical din 2, nu chiar fără folos.
Face bine minţii anchilozate a nea-ha-ha-mului să mai fie puse în discuţie teme naţionale tabu, cvasi-sacralizate. Cînd, acum 2 ani, am lansat concursul cu Produsele Eminescu, mi-am cam luat-o de la onor reacţionarii de serviciu. Opinia publică se dezmorţeşte treptat.
Nu o să se întîmple nimic cu imnul. Ascultaţi-l pe Costi: redă perfect şi părerea mea. E mai mare daraua… trebuie schimbată Constituţia, convocat referendum naţional… woaaahhh…
Şi, cu siguranţă, un eventual nou imn ar isca nemulţumiri şi mai mari. În plus, versul Deşteaptă-te române! (luat ca slogan, dacă vreţi) are o forţă încă proaspătă şi nealterată. Iacă de pildă versul-slogan “România trezeşte-te”, dintr-un rap utilizat politic acum 3-4 ani, e mai sărac ca sensuri (a se trezi vs. a se deştepta, române vs. România, adresare personalizată la vocativ vs. adresare generică, abstractizată); şi nu are aceeaşi forţă perlocutorie, oricît ar răcni sărmanul Sapro. Oricîte clase obligatorii am băga noi azi, oricîte masterate şi doctorate şi-ar lua rapperii (măcar de-ar fi aşa…), paşoptiştii ne dau încă lecţii, “peste mode şi timp”. La nivel de muzică, nu mai zic: jelania în minor a maestrului Anton Pann, cu subtilele ei inflexiuni orientale, ne exprimă la perfecţie spiritul naţional dpv melodic. “Un răsunet”, hitul lui Pann şi Mureşianu, e unul dintre puţinele cîntece româneşti de care încă nu ne-am săturat…
Interesant şi tipic românesc e faptul că ideea schimbării imnului le-a venit oamenilor de fotbal tocmai după ce naţionala a cîntat imnul cu un entuziasm care ne-a adus noroc. Poate pentru că nu mai pot să-l schimbe pe Piţurcă şi îi mănîncă totuşi undeva să schimbe ceva ce merge bine…

Related links:
Şi dacă imnul este la origini o manea?
Serge Gainsbourg – Aux armes etc.

Cu mult înaintea cîinilor cu vestuţe inscripţionate lansaţi de candidatul primar Radu Nicolae prin Bacău; în India a existat o modă a vacilor pictate cu mesaje publicitare, lăsate să pască în preajma căii ferate. Erau targetaţi, fireşte, arhi-numeroşii pasageri din trenurile indiene. Şi se ştie că acolo trenul aşteaptă ca la barieră cînd vreo vacă sacră catadicseşte să se oprească pe şine… Ergo timp de expunere… fără număr! Subcontinentul indian furnizează un precedent şi în cazul elefantului scos la paradă electorală prin CT de către un contracandidat al lui Radu Mazăre (legenda ar fi că elefantul mănîncă mazăre… aţi prins-o, nu?).
Şi că veni vorba de replici cu tîlc, ştiţi care e replica PRM-ului la căţeii independentului Nicolau? “Încearcă cu o femeie”… Wah-wah-wah-waaa…
O analiză finală, atotcuprinzătoare şi desluştitoare despre tot fenomenul campaniei-iarmaroc din 2008 – îmi intră în Dilema Veche de mîine. Alegeţi s-o citiţi.

Oricum ai face muzică în campania electorală – tot nu e bine. Jurnaliştii vin şi te ceartă pe vechiul sistem “de ce ai băscuţă? iar dacă n-ai – de ce n-ai?”…
Respectiv:
- Dacă eşti muzician “imparţial, ca tot românul” şi accepţi să cînţi la spectacole electorale pentru toate partidele / toţi candidaţii, indiferent de orientare – nu e bine. Cică te prostituezi şi n-ai morală.
- Dacă dimpotrivă te angajezi politiceşte făţiş şi îi faci unui candidat un imn cinstit, un cîntec cu text clar orientat propagandistic – iaaarăşi nu e bine! Cică eşti kitschos, penibil şi manelist (chiar şi atunci cînd faci muzică bănăţeană – nu că manelele ar fi ceva degradant, dar… dacă tot e să-ţi găsească băscuţă…)!
Personal, nu ţin partea vreunui politician; de asemenea, trupa de a cărei ideologie sînt responsabil, în calitate de textier exclusiv, NU este implicată în această campanie. Dar nici nu pot să rabd acest mod facil, ipocrit şi jignitor pentru public de a-i servi informaţiile (şi cu pretenţia că îi aduci mari desluşiri)!

Related links:
Topic fals: pomenile electorale

Candidatul PNL de la 5, Cristian Banu, targetează pesemne publicul masculin, atunci cînd afişează un provocator grup de nuduri feminine, pavoazate doar cu poze ale jegului din sector. Prima impresie e că doamnele acelea sînt candidate, că sînt pe vreo listă electorală etc. Mai ales că există precedentul Partidului Kobiet din Polonia, cu militantele sale avînd-o pe şefa partidului în primul rînd al afişului, maxim expusă (dreapta jos); başca o tradiţie a protestului prin nuditate a Partidului Radical Italian… încă de prin anii ‘70 (da, cel cu Cicciolina, dar ea este doar cireaşa tabloidică de pe un mare şi consistent tort)!
Candidaţii sînt disperaţi să apară la TV şi pe alte căi decît în calupurile electorale stabilite de CNA. De aceea forţează intrarea pe jurnalele de ştiri cu tot felul de trăznăi. Cristian Banu a reuşit să atragă atenţia, dar nu a mers pînă la capăt. Dacă ar fi pozat el însuşi gol, ar fi făcut mai multă vîlvă şi ar fi sperat să smulgă şi ceva mai multe voturi. Aşa, a dat dovadă doar de machism libidinos.
UPDATE: Slogan prea echivoc pentru CB: “SĂ IASĂ BANU!”
(cu vocea lui Dan Teodorescu-Taxi imitîndu-l pe Cristi Minculescu-”Taxu”)

Cele două spoturi de imagine (practic de lansare) pentru tăria Cava D’Oro produsă de Alexandrion ilustrează primul – consumul în horeca; al doilea – consumul de acasă. În ambele, replica memorabilă “Nişte ţărani…!” e rostită cu năduf de un ditai ţărănoiul, emancipat chipurile de băutura “cu stil”, la adresa unui poliţist, a unui cîrciumar şi a unui grup de turişti francezi. Anunţătorul, împreună cu agenţia angajată, Papaya Advertising a lui Robert Tiderle (din a cărui cană inscripţionată am băut aproape 3 ani, după ce tocmai plecase de la Notorious cînd veneam eu), au fost acuzaţi de jignire de către sindicatul poliţiştilor. Şi s-a trezit să-i ţină hangul un curios Comitet Etic al unui nou ivit Consiliu Român pentru Publicitate (waaah… e greu să nu te ia somnul…), care i-a recomandat CNA ca, în conformitate cu două articole din propriul Cod de Etică în Publicitate (10 fiole de cofeină în venă, vă rog, repede!) să interzică spotul cu poliţistul!
CNA-ul a refuzat să intervină: spotul e “curat”!
În al doilea spot, cu eticheta “nişte ţărani” sînt gratulaţi turiştii francezi care se rătăcesc în sat. De ce oare nu s-o fi sesizat şi Ambasada Franţei, vorba lui Boariu, ca să acuze xenofobia? Şi cum de n-au depistat-o vigilenţii de la Comitetul Consiliului… woaaah…?
Mai multe despre caz le zic pe AdPlayers, la solicitarea lui Iulian Toma.

… şi culmea! majoritatea creativilor (intervievaţi de Petre Barbu şi Ioana Bunea) nu văd nimic rău în asta! Cu alte cuvinte…
- o reclamă refuzată de un ghid TV poate fi refolosită pentru o marcă de televizoare ieftine (flagrantul caz, evocat în articol, exhibat public chiar de directorul de creaţie care “a comis-o”);
- o reclamă refuzată de un energizant poate fi refolosită pentru un suc de fructe (pentru că, nu-i aşa, fructele dau energie) ;
- o altă reclamă, refuzată de respectivul suc de fructe, poate fi folosită pentru o gamă de mezeluri (pentru că şi carnea dă energie, da?!)…
… şi tot aşa.
Singur Brăduţ Florescu (format la şcoala lui Bernbach şi deci sensibil la criteriul relevanţei) încearcă o modalizare: reciclarea e admisibilă doar la nivel de platforme creative (acestea fiind entităţi supreme, rarefiate şi larg cuprinzătoare, ca Eidos-urile platoniene), nu însă la niveluri inferioare (concepte creative, variante de realizare… sau “execuţie”, cum se zice în branşă).
Articolul e pe cît de important, pe atît de curajos, întrucît dezvăluie un simptom grav al metehnelor de care suferă publicitatea românească.

articol apărut în B24FUN de săptămîna asta

Pe Valea Prahovei – şi poate şi în alte zone – se face o prăjitură de casă numită scoarţă: din aluat nu prea gros, nu foarte dulce, suficient de crocant, cu nuci fărîmiţate înăuntru. Cine a mîncat poate confirma: e un deliciu!
Mergi însă la vreo cofetărie sau patiserie din Cîmpina, Breaza, – nu mai zic Sinaia – şi îndrăzneşte să comanzi scoarţă. Fără îndoială doamnele vînzătoare îţi vor rîde în nas: “Fugi dom’le, noi sîntem firmă serioasă, cu pretenţii, nu facem noi ţărănii din astea…” Sau vor ridica pur şi simplu din umeri.
Cu siguranţă, fiecare dintre ele ştie ce e scoarţa, au mîncat chintale la viaţa lor şi pe cât posibil sunt maestre în gătirea ei,… bineînţeles, la ele-acasă. Dacă te au musafir, ţi se mândresc să-ţi servească scoarţa casei, alături de tradiţionala dulceaţă cu apă rece. Dar aşa, în cadrul oficial al unităţii de alimentaţie, ele te vor îmbia doar cu savarină, ecler, amandină… E mai mult decît o determinare mentală: e o fatalitate.
Acum. Intră în supermagazinele mai pricopsite, din Bucureşti pînă-n Braşov, şi caută atent în rafturi. Printre pachetele de biscuiţi italieneşti vei întîlni foarte probabil unul sau mai multe soiuri de cantuccini. Nu-i exclus să găseşti acest desert de import în chiar rafturile cofetăriilor prahovene în care n-ai avut şansa de a găsi neaoşa scoarţă. Din fericire (sau, poate, dimpotrivă…) cantuccini sunt tot nişte scoarţe, tot un fel rustic şi sărăcăcios; doar că se fac cu migdale în loc de nucă: deh, specificul locului. Şi tot specificul local face ca italienii să ştie cum să-şi trimită în lumea întreagă ambasadorii culinari, în timp ce noi ne ruşinăm de ceea ce avem mai savuros.

de Florin Dumitrescu, articol publicat prima dată în România Liberă, februarie 2006

În România lui Ceauşescu a existat rezistenţă. A existat disidenţă. A existat revoltă. În România lui Ceauşescu a existat o formă de cultură, despre care nu se vorbeşte suficient, şi care ne-a pregătit, în mod subversiv, pentru libertate. Pentru demnitate. Pentru gîndire neîngrădită. Nimic la sertar: totul la vedere. La auzire. La răcnire! În România lui Ceauşescu a existat rock. Şi jazz. Şi folk (da, înainte de a fi înregimentat şi controlat sub denumirea de “muzică tînără”).
În România au existat oameni precum Teo Peter. Muzicieni “decadenţi”, corozivi, alternativi. Agenţi ai spiritului occidental. Închinători la Statuia Libertăţii. Fluierători în Biserica de Partid şi de Stat. Cu fiecare disc adus de afară; cu fiecare doză artizanală de chitară; cu fiecare zbînţuială-n stalurile Caselor de Cultură pe care ne-o provocau – mai doborau o cărămidă din Marele Zid Îngheţat.
Acum, cînd diverşi muzicanţi cu foame de talanţi mimează răzvrătirile şi “angajările” ca să-şi mai zgîndăre vînzările, tindem să uităm că ATUNCI, pe vremea adevăratei cenzuri, versuri despre “fata din vis” sau “valul ce se sparge de mal” sau “zece arici înamoraţi” ne transmiteau codificat năzuinţe şi speranţe. Versuri care, nespunînd nimic, transmiteau totul. Manifeste încifrate ale nesupunerii. “The message is in the music”, completa vocea de dincolo de Zid a Europei Libere. Şi mesajul era într-adevăr în muzici: în muzicile lui Teo Peter, Iuliu Merca şi Dan Mândrilă. Muzici cu swing, muzici cu zvîc, muzici cu neastîmpăr, distonînd cu marele cor al rigidităţii totalitare. Muzici americăneşti „decadente”. Muzici şui, neserioase şi problematice deopotrivă. Muzici care ne mişcau şoldurile şi conştiinţele. Muzici care ne pregăteau pentru marea eliberare.
Teo Peter avea un steag al Americii pe perete. Teo îşi repeta formulele ritmice şi walking bass-urile cu ochii la acele stele şi dungi simbolizînd „peste ani şi ani” – mai mult decît o uniune de state, mai mult decît o naţiune, mai mult decît o cultură – un ideal al omenirii.
În Terminalul lui Spielberg, ex-sovieticul Tom Hanks îndură toate înjosirile unui apatrid, rabdă toate frustrările unui rătăcit în no man’s land-ul aeroportuar, doar ca să prindă un recital de jazz dat de idolul din tinereţe al tatălui său, de la care are misiunea sacră să primească un autograf. Pentru cel puţin două generaţii ale acelei familii din acea republică pierdută-n blana „Marelui Urs”, jazzul înseamnă mai mult decît un dans de societate, mai mult decît un fason occidental, mai mult decît un fel de a fi „in the mood”. Acea muzică înseamnă America: o declaraţie de independenţă; un strigăt de speranţă în lagărul disperării. Mai american în fond decît toţi birocraţii cu cetăţenie americană care îi suspendă viaţa şi îi relativizează existenţa, acest fost cetăţean sovietic (pe care jazzul şi Hollywood-ul l-au ferit să devină homo sovieticus) îi reînvaţă pe aceştia mesajul Părinţilor Naţiunii. Cu umilinţă, tenacitate şi dragoste de semeni, el le redă americanilor America, pe care o va duce apoi cu sine în Inexistanul său natal.
Dar viaţa bate filmul. Marele Scenarist ne-a înfăţişat povestea, mult mai dură, mai nemiloasă, mai fatalmente spectaculoasă, a lui Teo Peter care moare călcat de jeep-ul unui puşcaş marin american. În story-ul realităţii, adevăratul soldat al Americii este el, veteranul care, cu chitara-bas în chip de armă, i-a adus Americii mai multe cuceriri decît toţi “marinerii” proţăpiţi de gardul ambasadei. Adevăratul soldat universal, adevăratul campion al Liberty-ului, adevăratul erou al spiritului american, adevăratul declarant al independenţei în ţara obedienţei – Teo Peter a căzut ucis, de repetate ori, de roţi, garduri şi ziduri de indiferenţă.
Într-o vreme în care oamenii le reamintesc politicienilor că idealurile valorează mai mult decît strategiile, într-o vreme a reafirmării valorilor în ciuda tarifelor, Teo Peter a murit pentru America. Pentru America românilor, kirghizilor şi somalezilor. Pentru tărîmul făgăduinţei pe care îl cucerim în noi înşine.
Cel care merită un memorial a primit nedreptate. Dar filmul lui Teo nu s-a terminat. Atîta vreme cît nu-i vom uita cîntecele.

teo peter erou american