textier.ro

Am vrut să dau titlul ăsta ultimului ArgueAds, dar Ana Militaru, partenera mea în această serie de dezbateri de pe IQads, m-a descurajat: oamenii de la SRR nu au (încă) ((destul)) umor… Şi în niciun caz autoironie. Nu au seninătatea celor de la Avis, cînd cu faimoasa campanie şaizecistă, în care admiteau că sînt nr. 2, tocmai ca punct de pornire a promisiunii că “se străduie mai mult”. De fapt, Radio România este pe un loc mult mai slăbuţ în ierarhia audienţei, ceea ce nu ajută deloc la dezinhibarea instituţională. Dimpotrivă. Glumiţele SRR-iste din ultima campanie de panotaj mi se par răutăcioase, profund mizantropice şi ameţitor de arogante. Aşa cum cerşetorii îşi etalează rănile ca să ne înduioşeze, SRR-ul îşi etalează frustrarea cronicizată, ca să ne facă pasămite să rîdem superior şi complice de o “terţă parte”, alcătuită din inculţi, manelişti şi superficiali.

Am lăudat un singur claim, cel de pe panoul negru (Radio România se prinde greu. Doar de către unii…), căruia i-am schiţat un început de analiză, lăsat apoi în suspensie, din motive de alerteţe a dialogului.

Din cicliul “cross promotion fără voie”

De curînd prin tîrg şi pe ecrane:

Mascotele de la Orange cîntă la 4 mîini la un instrument de suflat (flaut), sub claimul: “Îţi cîntăm în strună!” Dacă o să observ că flautul n-are strune, o să-mi aud vorbe că sînt prozaic, că nu-nţeleg, că subestimez inteligenţa consumatorului… Numai că…

În răstimp, la Vodafone, o violonistă ne cîntă la propriu în strună, dîndu-şi 4/4-uri cu un DJ.

… şi un strigăt de luptă din partea lui mandea

apărut în B-24-FUN

Atunci când s-a hotărât să combată tabagismul, Mihaela Rădulescu n-a ştiut pesemne că porneşte o luptă mai anevoioasă, împotriva unei metehne mai cronicizate în societatea românească: misoginismul.

Atunci când s-a gândit să pledeze împotriva fumatului, cu argumentul că dăunează vieţii sexuale, Mihaela Rădulescu nu s-a gândit probabil că subiectul discuţiilor (deloc elegante) va deveni propria ei viaţă…

Atunci când s-a autoportretizat pe ditai panourile, ca să îi conştientizeze cică pe români, Mihaela Rădulescu nu a conştientizat ea însăşi – se pare – ce ape tulburi va răscoli…

Nu suntem la New York şi nu jucăm în Sex and the City. Suntem la Bucureşti, unde orice femeie care vorbeşte în public despre sex primeşte catalogări infamante.

Conform ştirii de pe AdPlayers, CNA a emis o “somaţie de intrare ilegalitate” a campaniei Unirea. Motivul ar fi că “stimuleaza un comportament imoral”, incălcînd astfel Legea audiovizualului.

Seria de spoturi care, de şase ani, ne face să reflectăm asupra metehnelor românului – e posibil să fie curmată printr-o stranie răsturnare de ochean… Să fim noi oare nişte elveţieni “cu papion”, care, văzînd reclama la Unirea să deprindă ce “nu se cuvine”!?

În ăştia şase ani, am putut citi o mulţime editoriale şi analize docte ale “situaţiunii”, care porneau de la Dorel şi brigada lui de prostovani. Eroii zămisliţi de tandemul publicitar Next/CAP (primii strategie, ceilalţi creaţie) au devenit noii Păcală şi Tîndală ai epocii.

Poate că da, spotul Unirea stimulează ceva.  Stimulează gîndirea, dar la modul vesel, popular, fără frămîntări… Interzicerea reclamei Unirea ar marca un precedent periculos: mîine îi vor interzice pe alţi antisociali, precum Til Buhoglindă, pe Gargantua şi Pantagruel, pe Max şi Moritz, pe Arlecchino şi Pulcinella…

Related link: Din grupa morţii în groapa cu amorţiţi

A apărut Tiuk!, numărul 20 (toamna 2008). Ca de obicei, consistent.

Big Vakulovski mi-a solicitat însemnarea de pe acest blog, scrisă în apărarea lui Cristian Neagoe, cînd cu scandalul de presă din jurul ICR-NY. Exclusiv pentru Tiuk, i-am adăugat o prefaţă pe topicul degradării relaţiilor interumane (şi mai precis intersexuale), cu focus pe anumite practici erotice speciale.

După cîteva zile de la apariţie, reiau textul aici:

De ce nu mai putem salva naţia-n tandem

Acum doi ani plănuiam împreună cu Cristi Neagoe să salvăm societatea românească de psihoză sexuală. Diagnosticul suna astfel: în România, în spaţiul public informal, practicile erotice, şi mai ales cele întrunite sub numele generic de sex oral, nu (mai) reprezintă dragoste, afecţiune, ataşament etc.; ci, dimpotrivă, desemnează simbolic ura, dezbinarea, duşmănia. În majoritatea contextelor, termenii populari pentru felaţie şi cunnilinguus nu exprimă (precum în societăţile relaxate, “sănătoase”) nişte practici amoroase anume: poate mai deosebite, fie, dar încărcate de dragoste, de dăruire “trup şi suflet”, de participare holistică la împărtăşirea iubirii. La noi, dimpotrivă, aceste vocabule delicate marchează înjosire, umilire, degradare. Iar acest bolnăvicios obicei lingvistic oglindeşte desigur un mental social denaturat, o degenerare mai amplă a relaţiilor interumane.

La rubrica ArgueAds, i-am scuturat nu atît pe Florin şi Florinel Piersic, cît pe cei care i-au vîrît în noua campanie pentru zahărul Lemarco. A ieşit ceartă: Ana Militaru a dat vina pe agenţie, eu pe oamenii de marketing.

Hai o linguriţă de gust, în care fac o comparaţie cu endorsement-ul lui Dan Chişu pentru Mărgăritar:

[...] i-or iubi mai multe romance pe Piersic & Son, dar Chisu se pare ca a iubit mai multe romance (si nu numai) decat ei doi la un loc. Si asta se vede… se simte… Nu trebuie sa mozolesti o femeie pe canapea sau sa-i faci “bau” in bucatarie. E de ajuns sa ii clatini un pic pachetul de zahar in prag… Cu minima conditie – si revin la branding – ca pachetul ala sa arate “cumva”.

Iniţial aveam de gînd să evit subiectul expoziţiei româneşti de la New York (Freedom for Lazy People). Am lăsat un comment la o postare a lui Ianuş, fiind mişcat de felul cum Poetul Resentimentului, despre care ştiu că nu are motive să iubească ICR-ul, a găsit de cuviinţă să denunţe manipulările taberei pro Buzura.
Despre întregul caz am convingerea că, dincolo de intriga politică, porneşte de la o chestiune de receptare a artei. Am zis că “partea acuzată” nu are nevoie de încă un avocat, ci mai degrabă de

articol din ultimul B-24-FUN

Unii bucătari români ar trebui amprentaţi şi expulzaţi la Roma

(c) Stock

Acum două sute de ani, în Italia activa o mişcare secretă numită Carboneria, căreia i se datorează două împliniri istorice: unificarea Italiei şi inventarea spaghetelor alla carbonara. Dacă prima a fost un ideal revoluţionar şi înfăptuirea ei a luat decenii; a doua fost o întâmplare fericită, ivită din vicisitudinile vieţii clandestine de carbonar, constrâns să gătească feluri frugale, cu ingrediente sărace… Iar o reţetă de spaghete doar cu ouă, şunculiţă şi caşvcaval de oaie – este ceva revoluţionar!

Sub forma unei lepşe, Iulian Comanescu îi cheamă la o discuţie f. serioasă pe unii dintre bloggerii din domeniul media, printre care şi moi…
E vorba de un ameninţător proiect “îmbunătăţit” al Legii Ghişe-Funar (ciudatul addendum la Legea Audiovizualului care cere prezentarea la paritate a ştirilor pozitive şi negative).
Mulţi dintre cei taguiţi de Iulian au luat deja poziţie apropo de absurditatea votată de Senat. Datorită reacţiei prompte a lor (şi a altor reprezentanţi ai zonei media) e de aşteptat ca acest “moţ legislativ” să se împotmolească la Preşedinţie (care trebuie să-l promulge) sau la CNA (care trebuie să-l aplice). Însă presiunea breslei media asupra legiuitorilor se cere continuată: Iulian ştie de la Ghişe himself că ni se pregăteşte o variantă chipurile mai raţională, mai serioasă, puţin arbitrară, a Alineatului Ghiţă-Ghişe, şi anume o Lege împotriva ştirilor morbide, o lege contra “jurnalului de la 5″.
Prin ea s-ar veghea principiul protejării bunului-simţ, al sensibilităţii anumitor categorii de public. Sau cel puţin acesta ar fi pretextul (susceptibil demagogic) pentru o nouă îngrădire a liberei exprimări.
E o situaţie nouă, foarte delicată. Personal, ca telespectator şi tătic, sînt uneori dezgustat de scormonirea prin cadavre a realizatorilor de ştiri; de otvizarea şi otrăvirea senzaţionalistă a jurnalelor. Dar, cetăţeneşte vorbind, sînt încredinţat că dezvăluirile trebuie făcute, cu atît mai mult cele mai oribile, mai violente şi mai inumane: tocmai pentru a le combate şi a preveni altele.
Unde e limita dintre ştirea violentă utilă şi ştirea violentă nocivă? Încerc să răspund cu o întîmplare din efemera mea carieră televizuală.
În 1992 am lucrat la SOTI (mini-televiziunea sponsorizată de SUA ca alternativă la monopolul TVR-ist). Am fost coleg cu Esca, Mîndruţă, Răzvan Dumitrescu, Denisa Vlaicu, Cristi Răuţu etc. Ca la o şcoală de TV, făceam cu toţii de toate: şi reportaj, şi editare, şi simplă prezentare (şi pe atunci nu aveam promptere, guys)…
Într-o seară mă întorceam cu taxiul împreună cu un coleg reporter f. entuziast şi f. vădit anticomunist (venit de la un ziar din Craiova parcă). Am oprit în faţa unui taximetrist rănit (bătut de interlopi), pe care l-am încărcat, ca să-l ducem la spital. Colegul meu, excitat de situaţie, se agita mirosind scoop-ul şi chestiona în aşa fel victima, încît mai mult încîlcea problema, ba mai rău îl chinuia pe bietul suferind! Pînă la urmă, gură-mare cum era, reporterache s-a scăpat: “ce bine, ce bine că ne-a ieşit în drum cazul ăsta, acum avem o ştire!” Pe omul care zăcea acolo, lîngă noi, pe banchetă, vorbele acelea l-au lovit mai rău poate decît bîtele mafioţilor.
Ei bine, da: în continuare e plin de “dîn-ăştia” în TV-iuni. Probabil că oltenache ăla e acum vreun redactor-şef de jurnal morbid. (Şi) din cauza lui şi a celor ca el m-am dezgustat atunci de făcut TV. (Şi) din cauza lui şi a celor ca el apar azi reacţii de tipul Ghişe & Funar. (Şi) din cauza lui şi a celor ca ei publicul are motive să le dea dreptate lui Ghişe & Funar…