Tocmai ce am pornit un nou sezon de analize pe IQads, după o perioadă de buimăceală cauzată în principal de criză. Prima tanşă de reclame pe care le disec – campania România în mişcare a Ministerului Tineretului şi Sportului. Nu că e un subiect la modă şi că MTS e ţinta atacurilor. Pur şi simplu e încă un exemplu de publicitate conflictuală şi ofensatoare, ceea ce e cu atît mai rău pentru guvernul României care o girează ca mesaj instituţional oficial. (Sorry, IQads-ul nu are încă diacritice…)

Se spune prin tîrg că sloganul României turistice, Land of Choice, a fost ales ulterior cumpărării cîntecului de la compozitorul Moga. Se mai spune că Moga nu ar fi prezentat mai multe variante, ci numai pe aceasta, pe care se întîmpla s-o aibă în lucru, pentru vreo Mamaie sau vreun Eurovision… Şi atunci, pentru că în fraza aceea muzicală nu încăpea Land Of Choices la plural (cum ar fi fost  corect dpv logic şi stilistic), i-au retezat ultima silabă şi a rămas Land Of Choice. (Încă o dată s-ar dovedi că sloganul tainic al României este “Merge şi-aşa”…)

Carul înaintea boilor?  Asta e România! Nu trebuie să vezi peşti în copaci ca să te miri: e de ajuns să îi urmăreşti

Dintre păcatele capitale ale automobiliştilor faţă de biciclişti, acesta e poate cel mai grav: ispita de a depăşi o bicicletă (prin stînga), pentru a vira apoi imediat dreapta. Vizualizezi schiţa în minte, dragă cititorule? Hai, ca în desenaşele de la examenul de sală: în dreapta se face un drum secundar, maşina e în spatele bicicletei care merge regulamentar pe banda dreaptă (rezervată vehiculelor lente). Biciclistul nu semnalizează din mînă (sau din far, dacă e cazul) intenţia de a vira dreapta: deci va merge înainte, pe banda lui. Situaţie în care, la examenul de sală, orice candidat normal ar bifa conştiincios răspunsul “mă angajez în viraj de pe banda întîi, după ce trece biciclistul”. Cîţi însă bifează această opţiune şi în realitatea trăită, după ce s-au văzut cu permisul în buzunar?
Tu, automobilistule care citeşti aceste rînduri, ce ai face? Pentru binele tuturor, şi mai ales al tău, îmi doresc să

Nu vorbesc de simpli zăpăciţi; cei care, ca în vechea reclamă la Smash, pot rupe portiera din neatenţie. Există automobilişti cu atenţie acută, dar selectivă: dacă, după ce au parcat pe banda întîi, văd în oglinda din stînga apropiindu-se un alt automobil sau barem o motocicletă – în fine, un vehicul cu oareşce greutate – aşteaptă resemnaţi, cu portiera abia întredeschisă, să treacă pericolul. Bicicliştii nu-i sperie. Bicicliştii să facă bine şi să-şi verifice rapiditatea reflexelor în faţa rapidităţii descinderii Măriei-Sale Tembelul Auto.
Am păţit-o cam acum 8 ani pe Baba Novac, în dreptul florăriei (acum e un BCR). Am ajuns în patru labe, iar bicicleta aruncată cît colo. Norocul meu e că în stînga nu circulau maşini sau – Doamne fereşte – troleibuzul… Mă dureau toate încheieturile, abia mă abţineam să

De cîţiva ani m-am nimerit într-un soi de horă pe care mă văd nevoit s-o joc. Pornind de la principii indiscutabile în societatea de azi, precum libertatea de expresie şi dreptul la afirmarea liberă a propriei identităţi, am apărat manelele şi i-am avocăţit teoretic pe manelişti, faţă cu valul de reacţiune puristă (uneori chiar rasistă) a anti-maneliştilor.

Există redute pe care le-am cucerit cu greu şi discuţii care merită încă toată zbaterea: perspectiva socio-istorică asupra moravurilor “de baştan” pe care fosta clasă asuprită (înrobită) le-a deprins de la clasa dominantă; şi responsabilitatea istorică faţă de socio-etnia romilor/robilor. Nu e fandoseală europenistă, nu e mimetism

… un ghiolban dezrădăcinat şi frustrat, nu un ţăran. Să ne înţelegem: un ţăran de la ţară are destul de a face cu bicicliştii pe uliţe, ca să nu îi considere nişte marţieni. Numai ghiolbanul daciot la cap (indiferent că între timp a propăşit la mărci mai ilustre) simte impulsul de a lătra cu aparatul sonor în dotare. La fel de natural ca un cîine maidanez prigonit pe străzi, subspecie cu care de altfel împărtăşeşte inadaptarea şi statutul de corcitură socială.

Ambiguitate legislativă. Codul rutier interzice să îi claxonezi biciclişti la mai puţin de zece 25 de metri distanţă. Da, dar în altă parte codul rutier interzice cu totul clacsonatul în oraş. E de îndeajuns această confuzie normativă, pentru ca melteanul daciot-la-cap să eludeze întreaga chestiune şi să se simtă liber să latre, să mugească şi să behăie cît îl ţine muzicuţa.

Spiritul reglementării. Nu trebuie să fii supradotat intelectual ca să înţelegi noima

De fiecare dată cînd vine vorba de Adrian Păunescu, mulţi dintre interlocutori se simt obligaţi să-şi arate dispreţul sau să-l înjure direct: colaboraţionist, comunist, lichea… şi tot aşa. În loc de comentarii, mă limitez să repet de fiecare dată ceea ce – cred eu – nu a fost încă suficient spus: anume că influenţa lui Adrian Păunescu asupra retoricii şi chiar asupra logicii din mediile oficiale este încă extrem de importantă chiar şi după 20 de ani de la tentativa de linşaj public.

Cel mai bun turnesol al acestei situaţii este faptul că detractorii săi cei mai înverşunaţi sînt cei care îi preiau mai abitir stilul, ca nişte epigoni de sens (ideologic) opus.

E de ajuns să ne gîndim la Cristi Paţurcă şi al său textier-showman Dr. Barbi (cel care nu se abţinea să intervină în plină cîntare, asemeni lui Păunescu la

Gândul mi-a solicitat acum cîteva zile o opinie despre imnul turistic al României compus de Moga la comanda ministresei Udrea. Am răspuns în toate calităţile mele de textier şi copywriter… Mi s-a re-replicat: “prea intelectual, frate! dă-l la tine pe blog”. Ceea ce şi fac mai jos.

Nimic despre muzica greu de fredonat (Udrea însăşi s-a eschivat fîstîcită să cînte reporterilor); nimic despre sloganul oarecum stîngaci în engleză (”land of choice”, în loc de “choices”… ), nimic despre strategia improvizată de branding naţional (Bogdana Butnar a schiţat o primă nedumerire aici). Doar retorică şi

Prima dată mi s-a întîmplat la un restaurant dintr-acela cu meniul scris într-o italiană ezitantă, care te îmbie cu j’de feluri de pizza şi ţ’şpe feluri de paste (evident, din pungă); dar care, avînd bucătar român, îndeobşte bun, îţi asigură patru-cinci feluri de ciorbă. Am comandat ciorbă de burtă.

La scurt timp am primit bolul aburind: zeama era bine dreasă, nu-i mai trebuia nimic. I-am deşertat însă toată smîntîna din ceaşcă: prea era proaspătă şi mi-a făcut poftă. Şi atunci – deh – pentru compensare, a trebuit să-i mai adaug oţet. În olivieră, însă – tadam! – oţet balsamic. Adică buei! Ne domnim… Evident, puteam să cer să-mi aducă oţet românesc de la bucătărie… Dar am zis

Stau în Titan, dincolo de Lacul IOR (privind dinspre centru). De 16 ani, cam 5-6 luni anual merg cu bibicleta la serviciu. Nici cînd am lucrat în Casa Scînteii (anul trecut) nu am abandonat acest obicei, deşi trebuia să ajung în capătul celălalt al oraşului. Aproape de fiecare dată m-am dus şi m-am întors pedalînd prin parc. Uneori prin trei parcuri: IOR – Fabrica de Pîine – 23 August (actualul Naţional), – un frumos traseu verde în acest oraş îmbîcsit şi înnoxit. Ca să tai de-a curmezişul parcul IOR (actual Cuza) cu bicla îmi ia două minute. Nimeni nu mă simte, nu deranjez nici firul de iarbă. Acum, de cînd Ngă-ngăoiţă primaru’-ngă-ngărduleţ mă taxează cu 500 de RON amendă pentru această simplă tranzitare cotidiană, sînt forţat să ocolesc pe bulevard, ceea ce mă întîrzie şi mă obligă să mă înghesui cu pietonii pe trotuar.

În Parcul IOR m-a învăţat răposatul tata să merg cu bicicleta cînd eram mic. Tot acolo, cu o lună-n urmă, l-am învăţat şi eu pe fi-miu să meargă fără roţi ajutătoare. Norocul nostru că ne-am grăbit. Că de-acum clanul lui Ngă-ngă, satrapii ngărduleţelor şi ngababii bordurilor, ne îngrădesc pe zi ce trece cum nici Ceauşescu