Un nou trend pe facebook: Cheloo a devenit nefrecventabil după declarațiile de la X Factor, considerate homofobe (în realitate suficient de ambigue ca să treacă juridic de orice posibilă acuzație; e posibil chiar ca rapperul și concurentul gay să fi băut împreună o berică post festum, cu sentimentul datoriei împlinite față de cerințele show-ului).

Nu discut privirea directă asupra chestiunii: hate speech pe post major, generalist, la oră de vîrf.

Vreau să discut turnura culturală pe care a luat-o cazul. Mulți facebookeri au început să scormonească prin versurile Paraziților după exemple de discriminare all-kind: de gen, de orientare sexuală, de etnie (personal, mă abțin să zic „rasă” în cazul verișorilor indoeuropeni cu mai mult pigment în ei). Unii dintre acești friends, care aveau citatul gata pregătit (semn că prizaseră la greu opusurile Paraziților), acum se rușinează, se căiesc public și se întreabă: cum de ne-au plăcut atîția ani aceste lyricsuri discriminatoare?

Răspunsul, care nu există ca atare, e adînc înfipt în mai vechea contradicție a misoginismului din cultura hip-hop (părerea mea e că, la misoginismul neaoș, rapperii noștri adaugă un suprastrat de import, sesizabil mai ales în videoclipuri). Teoretic, o dată ce ai consimțit (și ți s-a părut cool) să strigi „Jos Cenzura!”, fii consecvent măcar teoretic și admite diferența dintre conținutul unor cîntece și o declarație extramuzicală.

Voi, ăștia, iuți la verdicte, ziceți ce e de făcut: punem la index lyricsurile segregaționiste? Punem și alte buline pe discuri, în afară de Parental Advisory? (Da, știu: care discuri?!…)

(versiunea integrală a celui mai recent articol din B24FUN)

O nouă fandoseală intelectualistă cu pretenţii civice bîntuie spaţiul public.

În comentariile lor, analiştii de mitinguri (căci avem şi de-ăştia) s-au arătat mîhniţi de faptul că manifestanţii din 19 mai au fost prea veseli; prea glumeţi; prea inconştenţi faţă de gravitatea evenimentelor la care participă; pe care – la o adică – le generează. Prea s-au ţinut de caterincă, suspinau mitingologii de peste noapte. De unde ţîşti – aceleaşi glose fataliste despre maladia românească a băşcăliei fără de proiect… Cum aşa: să încingă ei Dansul Pinguinului? cînd ar fi trebuit să stea smirna şi să intoneze un marş belicos, acolo! barem să recite o filipică, toţi în cor, dedicată lui Boc… sau lui Băsescu? Venind vorba de Boc, ar fi trebuit poate să… bocească? Sau, apropo de Băsescu, ar fi trebuit să… hm! (scuzaţi: meteahna ancestrală a futilităţii fără de proiect)…

Nu, n-a fost doar un pretext al propagandiştilor de serviciu, tocmiţi să defăimeze contestările publice. La această idee s-au raliat deopotrivă oponenţi ai regimului şi pro-băsescieni sinceri. Nemulţumirea lor, incoloră politiceşte, izbucneşte dintr-o sursă strict estetică şi e vecină cu deplîngerea, de pe poziţii paternaliste, a unei aşa-zise degradări socio-culturale (manelizare, vanghelizare, becalizare etc.).

Pentru reîmprospătarea memoriei acestor părerologi, de ambe metereze, ar merita reamintit [ADAOS:] dintotdeauna marile mişcări de protest paşnic au împrumut elemente din folclorul sărbătorilor populare. Revolta şi distracţia se dovedesc de-a lungul istoriei două vase comunicante ale umorilor sociale. Există deja o tradiţie a militantismului cu origini dionisiace. [merci Alex] Poate cel mai

În 2009 McDonald’s a închis afacerea din Islanda, piaţă de 300.000 de locuitori grav lovită de criză. În ţara gheizerelor, multinaţionala a deschis primul restaurant în 1993. În România, McDonald’s s-a lansat relativ în aceeaşi perioadă, în 1995 (la parter la Unirea, ţineţi minte coada de la lansare?), a practicat în decursul anilor ‘90 o politică de preţuri scăzute, specială pentru pieţele emergente (că să nu zic sărace), care a dat roade pe termen lung; pentru ca actualmente să deţină 50 de restaurante. (În Islanda avea trei.) În 2009, în plină criză, lanţul arcadelor aurii a investit în RO un milion de euro. Decît! ;)

Asta ar pute fi o mică prefaţă la articolul pe care l-am publicat în B24FUN săptămîna trecută, în continuarea eseuaşului despre fast-food de la sfîrşitul anului trecut. (La mulţi ani tuturor care dau pe aici!)

Taxa fast-food: un proiect indigest

Sunt ştabii noştri naivi şi manipulabili? Se încred ei în toate etichetele şi miturile vehiculate de media? Sau ni le servesc mai departe nouă, în mod conştient şi controlat, în tentativa de a ne manipula mai dihai?
Când a proiectat legea taxării fast-food, a avut oare ministrul Sănătăţii proprietatea termenilor? Ori s-a lăsat păcălit de folclorul online

În debutul unei analize mai degrabă pozitive a spotului Servus (Tradiţia) de pe IQads, mi-am exprimat mirarea se a vedea în el o minoră consumînd alcool. M-am înşelat,recunosc: actriţa care o interpretează pe fata cu codiţe şi rochiţă lolitească are nu mai puţin de… 28 de ani! – din cîte am aflat de la un prieten din Propaganda (agenţia semnatară a campaniei).

Corect, prevederea reglementează apariţia minorilor, nu şi a actrorilor care îi interpretează.La limită se pot face spoturi radio cu tematică adultă folosind vocile actriţelor Alexandrinei Halic sau Jeanine Stavarache, cu timbrele lor copilăroase cu care i-au interpretat pe Pinocchio, Gavroche sau Scufiţa Roşie: e perfect legal.

Îndurare, prieteni: abia m-am întors din cel mai obositor concediu: mi s-a furat maşina, mi-au recuperat-o poliţiştii bulgari (avariată), am fost în proces cu translator (pe engleză), am condus fără plăcuţe prin două ţări, cu doi copii (plini de urticarie) în spate… şi bîlciul continuă (o să revin cu o postare dedicată). Pînă atunci îngăduiţi-mi să vă servesc o ciorbă reîncălzită: articolul meu de săpt. asta din cel mai tare ghid bucureştean. Continuă topicul Madonna (pt. aliteraţie, Evita, după rolul din opereta omonimă) şi răspunde la o anumită critică gerontofobă care i s-a adus respec… divei. Păi cică:

Îi tot auzim pe amicii noştri, pricepuţi la muzică, bombănindu-i pe alde Rolling Stones că sunt nişte moşnegi expiraţi; sau pe alde Madonna că-i o hoaşcă ambulantă; muzicologi de terasă care deplâng soarta României, de ultimă haltă a acestor (cică) fosile concertante, aflate-n prag de pensie. Totodată, îi auzim pe aceiaşi experţi părerologi entuziasmându-se de vioiciunea cu care ţopăie desculţă Cesaria Evora, mai verde decât Capul Verde, deşi bătrână aproape cât Madagascarul; sau extaziindu-se când ne mai vizitează vreun supravieţuitor din anticul Buena Vista Social Club, îndeajuns de matusalemic încât să-l trimită pe Fidel Castro ca pe un ţânc, după trabucuri

Vă mulţumesc tuturor celor care aţi comentat eboşa de reflecţie asupra momentului de mesaj politic din concertul Madonnei (primit cu huiduieli).

Vă mulţumesc şi vă respect pe toţi, ce-i drept, într-o anumită ierarhie.

În primul rînd le mulţumesc celor care mi-au făcut hatîrul să-mi răspundă la întrebarea din titlu, anume: cum interpretaţi momentul de statement politic anti-discriminare dintre cîntece: mesajul unui artist angajat sau pilulă de învăţămînt politic (dictat “de la centru”)?

O interlocutoare de la care avem cu toţii de învăţat (în primul rînd, eu) e Ruxandra: sărut mîna! Într-adevăr, cei care s-au grăbit să acuze plaga ţigănească sînt prea tineri ca să înţeleagă aluzia la momentul de învăţămînt politic. Pentru ei în mod special, iată explicaţia:

Pe vremea comuniştilor, seratele dansante organizate în cadru instituţional (la serbări şcolare, studenţeşti, muncitoreşti etc.) erau în mod obligatoriu prefaţate de un moment ideologic, în care unul-doi tovarăşi responsabili cu propaganda ţineau o mică prelegere doctrinară, în timp ce mulţimea abia aştepta să se termine blabla-ul şi să se dea drumul la dans. Acest blabla convenţional avea un rol benefic, în fond: era justificarea faţă de forurile tutelare că, la acţiunea tovărăşească, nu s-a prestat numai

Se ştie întîmplarea cu acel activist PCR din agricultură care, la o mare întrunire naţională, i-a raportat secretarului general Nicolae Ceauşescu “depăşiri la recolta de conopi*dă”. Frondă? Disidenţă? Subversiune? Nicidecum! Omul aşa vorbea în colectivul lui, bărbaţi şi femei deopotrivă. Această paronimie intrase pesemne în lexicul lor de (auto)bază; astfel încît bietul reprezentant al oamenilor muncii nu şi-a putut controla vorbirea, atunci cînd, de pe documentul în care era scris conopidă, el a citit celălalt termen, mai lung cu un sunet…

O astfel de glumă paronimică pare a fi şi înlocuirea lui b cu g în numele liberalului Orban, într-un document cu caracter oficial provenit dinspre biroul ministrei Udrea, care pomeneşte de “Comisia Organ”. Doar o greşeală! se scuză gestionara turismului românesc. Greşeala se repetă însă pe parcursul documentului… Cazul e mai grav decît “conopi*da comunistă”: e vorba de un atac la faţa publică a lui LO. Acesta din urmă e, la rîndul lui, celebru pentru remarcele misogine

Am fost aseară cu fi-miu (9 ani) la “Park Izvor” (vorba Madonnei). Am ţinut 50 30 de kile în cîrcă timp de aproape două ore. 50 30 de kile de adoraţie a divei, 50 30 kg care s-au zbînţuit alături de cele 85 de dedesubt (după concert cred că am mai dat jos cîteva).

La mijlocul concertului a fost momentul gipsy, OK, a fost declaraţia despre “discrimination in Eastern Europe”. A fost apelul la fraternizare cu “gypsies , homosexuals and people who are different”, la care fi-miu emoţionat a strigat “yeaaah” în timp ce majoritatea huiduia.

Cred că fanii adevăraţi, nu neapărat copiii lipsiţi de prejudecăţi şi receptivi la mesaje dăscălitoare, au strigat yeah. Dar strigătul lor a fost acoperitde huiduiala celorlalţi. De ce? Poate că aşa sîntem noi intoleranţi. Faţă de ţiganii ca grup socio-profesional; din care şi Madonna face parte grosso modo: în calitate de “guristă”, de “prestatoare de divertisment”, în calitate de muzicantă pe care “o plăteşti ca să-ţi dizeze” şi să-ţi “dea din buric” cu tot “cu negrii ei” (ca să o spun cu vorbele altora).

Un artist care încearcă să depăşească acest statut are niscai probleme. Nu numai în RO, dar aici parcă mai mult ca oriunde. Promit să revin şi să aprofundez.

Pînă atunci… ce răspuns aţi da la întrebarea din titlu?

După ce mi-a intrat pe IQads analiza spotului Tu eşti Mircea (Cosmotei cu glas subţire), m-am trezit cu niscai laude din partea unor comentatori care s-au simţit răcoriţi pesemne de curajul cu care “mă luam de” oamenii de marketing. Unul dintre commenturi însă m-a desumpănit. Cică:

mda, ma lovesc frecvent exact de problema asta [...] dar venind de la client, nu de la oameni de marketing. si cind clientul comanda, i se da :)

Adică!? La modul “eu lucrez direct cu Dumnezeu, nu mă-ncurc cu sfinţii… Da’ şi ăsta, ce cusurgiu, frate…” Măi cine-o fi scula asta?!

Dar e, în ciuda aparenţelor, mai inofensiv decît mulţi dintre bipezii cu permis auto. După toate polemicile pro şi contra ecarisaj, eutanasie, sterilizare etc., cîinii vagabonzi rămîn o prezenţă foarte vie pe străzile oraşelor. Stăpîni inconştienţi continuă să-şi abandoneze căţeii în stradă; cei deja abandonaţi se înmulţesc oricum an de an; şoselele patriei se umplu tot mai mult de ecorşeele cîinilor storciţi sub roţi; spitalele continuă să vaccineze antirabic oameni muşcaţi; sau să constate mutilările copiilor sfîşiaţi de cîini, uneori fatal, ca acum un an în Constanţa.

Prin întreg acest peisaj bicicliştii ar trebui să treacă uşor, nonşalant, fluierînd… Cu toate acestea, cîinii constituie un obstacol pentru mulţi bucureşteni să-ncalece bicicleta şi s-o pornească la drum. Căci da: aşa cum latră întărîtaţi după maşini, căruţe sau motociclete, cîinii fac la fel şi la vederea bicicletelor. Pentru ei, orice vehicul mişcător e o monstruozitate imprevizibilă care le tulbură percepţia; care îi sperie şi îi ameninţă. Aşa că şo pe el: cu mîrîit, lătrat şi uneori chiar muşcat. Cine a simţit răsuflare caldă, mustăţi pufoase şi colţi umezi pe