arhivă, electo 03 December 2009, 2 Comments

Cu un răspuns simplu, ca să evit efectul de observator. Orice discurs despre discursul propagandistic e pasibil să devină la rîndu-i tot discurs propagandistic, mai ales într-o campanie lesne inflamabilă cum e cea în derulare. Un factor favorizant al manipulării analizei e contextul. Uneori analiza îmi e solicitată sub formă de răspunsuri la întrebările unor gazetari, care folosesc apoi cum vor contentul produs de mine, în cadrul unor articole ample, nu lipsite de părtinire. Alteori sînt invitat într-un studio de radio sau tv şi sînt nevoit să interacţionez cu moderatorii şi eventualii invitaţi, care – se ştie – merg pe şinele lor jurnalistice, urmărind şocul şi controversa. Îmi rămîne în aparenţă refugiul în online, care însă se transformă tot mai mult un cîmp de luptă al talibanilor de ambe părţi. Un astfel de exemplu e opinia, cu intenţii de nepărtinire, a lui Dragoş Stanca despre spoof-ul electoral Unirea, copleşit de reacţii furioase. A se citi comment-ul 26 care e al meu şi se vrea, de asemenea, obiectiv:

Mai multe explicaţii dau în ultimul articol din B24FUN:

Meliţa analitică

De ce devin ursuz în campania electorală

Din 2000 încoace, la fiecare campanie electorală, sună telefonul. Sînt ei, prietenii jurnaliştii care mă invită să “analizez mesaje”. Acum nouă ani, m-am simţit măgulit şi am acceptat. Am răspuns corect teoretic, dar… am greşit pronosticul.

Atunci am înţeles că, în solicitarea ziarelor şi televiziunilor către experţii în comunicare, interesează nu atît decriptarea mesajelor, cît prognoza rezultatelor. După ce termină de analizat pînă la puricare sondajele

arhivă, electo 19 November 2009, 6 Comments

Scuze pentru sabatul prelungit. Scuze şi pentru ceea ce ar putea părea o ciorbă reîncălzită. De fapt, dacă îmi reiau aici cel mai recent articol din B24, nu o fac din lenea de a produce ”content” original, ci din dorinţa de a spori difuzia unor idei la care ţin. Scuze deopotrivă pentru că aduc vorba de campania electorală; şi pentru că nu o fac suficient de profund, limitîndu-mă să tratez o boală la nivel de simptom. Promit să-mi deşert tot sacul post factum (mă feresc să post festum ca să nu sperii norocul). Aşadar textul “de zisei”:

Tirezias e un profet mitic care a trăit nu mai puţin de şapte generaţii. Şi-a dus viaţa printre zei, semizei şi regi de neam divin, el însuşi având o natură… “supra” (orbit de o divititate, este răsplătit de alta cu darul proorocirii). Tragediile antice (care combinau ritualurile sacre şi reflecţia politică) ni-l înfăţişează pe Tirezias ca sfetnic al regilor Tebei: un fel de intelectual năbădăios, cu trăiri extreme… El e văzut ca un colaborator bun şi prietenos (un “tovarăş de drum”), în Bacantele, atunci când îl ajută pe Cadmos să întemeieze cetatea Teba, blindându-l cu profeţii şi înarmându-l cu idei ingenioase. Dar se dovedeşte un gică-contra antipatic în ciclul lui Œdip, atunci când cobeşte patricidul şi incestul în dinastia regală şi, mai târziu, identifică pricina ciumei din cetate în relaţiile mocirloase de la palat. Să ni-i închipuim pe tebani bombănindu-şi profetul în dizgraţie: ba că e traseist, ba că e trădător, ba că n-are consecvenţă politică… În realitate, el nu face decât să-şi asculte “orbeşte” viziunile.

Membrul celălalt al metaforei este (felicitări cui s-a prins) Mircea Dinescu, “poetul în plovăr” care pasămite a fost bun şi curajos ca port-drapel profetic al Revoluţiei din ’89; dar căruia i s-a reproşat, în vara lui ’90, că nu sprijină Golaniada! Anii au trecut şi azi înţelegem de ce: nu din iliescianism s-a ţinut Dinescu departe de balconul Universităţii şi treptele Naţionalului; mai degrabă pentru că-i duhneau a legionarism şi a manipulare ieftină; pentru că-i displăceau probabil lozincile şi cântecele în retorică păunesciană ale celor care taman ce-l umpluseră pe Păunescu de flegme şi-i proţăpiseră şamanic un cap de porc în gard!

La fel, Tireziasul nostru a fost “băiat bun” în 2004, când, susţinându-l pe “Băse cel cool”, a lansat cel mai de succes viral românesc, SMS-ul despre Bombo şi Congo; dar azi când acuză – necontrolat, insolent şi sibilinic ca întotdeauna – originea ciumei din ţară, gata! e obraznic şi trebuie exilat. (Cine vrea să-l urmeze e aşteptat în Arcadia, pe o boabă de piper.)

Făceam remarca, acum o săptămînă, că spre deosebire de anul trecut, cînd campaniile electorale cu copii au fost sancţionate, anul ăsta parcă “s-a dat liber” la folosit copii, judecînd după spoturile partidelor la putere. Weekendul din jurul zilei de 1 Iunie a fost şi el exploatat cu cruzime: prin parcuri şi pe tăpşane copiii au ajuns carne de tun pentru acţiunile propagandistice ale candidaţilor.

Ce înseamnă copiii pentru politicieni români? O spune gura păcătosului aflat în funcţia de purtător de cuvînt al PSD (de unde-i ia pe ăştia, frate?): “Atunci nici florile nu ar trebui să le folosim în clipuri. E un simbol şi atâta tot”.

Aşa e, copilul e un simbol, floarea e un simbol, aşa cum obrazul gros şi guşa umflată sînt şi ele nişte simboluri. Şi alegătorii învaţă tot mai mult să le interpreteze…

Folosirea copiilor în campania electorală a fost reglementată tot de ei, de politicieni. Acum schimbă regula în timpul jocului. Aşa şi hoţul din autobuz va ajunge să spună într-o zi că mîna lui în buzunarul tău e un simbol. Şi culmea e că nu îl poţi contrazice. E un simbol care trimite tot către politicieni…

arhivă, electo, telalîcuri 21 November 2008, 5 Comments

… mi-am spus părerea în Men Report, la solicitarea lui Dorelian Bellu, care îşi numeşte sugestiv articolul Vezi că au nevoie de încă un fraier la vot şi nu omite să linkuiască spotul TV aflat în discuţie.

Răspunsul meu integral – în exclusivitate aici (no hyphenation):

Spoturile radio si TV cu pricina sunt facute clar cu ochii pe descrierea targetului: tineri si foarte tineri, educati, urbani. De ce nu si un spot cu tarani intorsi de la camp, in timp ce dau de mancare animalelor?! Sau macar unul pentru orasele unde nu exista mall si doamenele duminica nu merg la shopping, ci la biserica…
Pe de o parte, e adevarat: in localitatile mai mici, absenteismul e mai scazut. Dar nu ne putem impiedica sa identificam targetul reprezentat de spot ca la manual cu electoratul vizat de partidul la guvernare… Totul e in limita legii si “honni soit qui mal y pense”…
Ne aflam in continuarea unei traditii: in 2000, cand Vadim intra in finala si PRM obtinea maximum in parlament, ni se spunea sa alegem solutia rationala…

arhivă, electo, sarmalisme 20 November 2008, No Comments

Andreea Oagana a bătut un Apropo TV, două duminici la rînd, despre militantismul artiştilor (al vedetelor cică)… printre alţii şi mie, în calitate de textier al Sarmalelor Reci. Materialul e extins şi conţine – woaaah – şi mărturiile unor petarde TV (tratate însă cu ironia moisesciană)…

Eu m-am trezit pe un foarte onorant loc, alături de Artan de la Timpuri Noi (omul care “m-a debutat” ca textier acum mai bine de 20 de ani).

O continuare cu mai puţine intervenţii de ale mele (dar mai multe petarde…) în episodul următor.


www.vasileblaga.ro
În campania pentru primărie, şi Băsescu în 2000, şi Blaga în 2008 – au făcut calambururi cu numele adversarului din turul II (unul şi acelaşi, transmis parcă printr-o ştafetă a timpului).
În turul II, Băsescu apărea hîtru pe outdoor (ţin minte ca ieri unul mare de la Bariera Vergului), alături de claim-ul imperios:

N-am să mă OPRESCU!

Blaga, după ce a umplut la refuz stîlpii cu figura de karate (fără a ieşi totuşi “dintr-o bucată”, adică direct din turul I) şi marile spaţii outdoor cu poza de ezoteric mînuitor al unei carioci negre; a găsit totuşi un spaţiu neocupat!
via Mornigdrops
Şi ne-a vîrît în cutiile poştale un material tipărit cu duetul hieratic (aproape icoană votivă) pe care l-a alcătuit sui generis alături de garantul Negoiţă. Lîngă poză era reluat Witz-ul cu numele lui Oprescu, de data asta sub formă de întrebare (şi cu u-ul final adăugat cu aceeaşi tuşă de cariocă neagră):

Vrei să mă OPRESCu?

Acuma. Ce vreau să spun nu e chiar de domeniul evidenţei. Psiholingviştii lucrează încă… Dar şi papa Jakobson a schiţat ceva despre o aşa-zisă funcţie magică a limbajului, înrudită cu cea poetică (şi cu cea fatică). Iar în limba română avem cu ghiotura expresii ale gîndirii apotropaice. Pe scurt: retorica e înrudită pe undeva cu karma.
Nu ştiu de ce, dar ştiu cum. Aşadar…

Dacă zici cu tărie (and you really mean it):

N-am să mă OPRESCU!

ai multe şanse ca într-adevăr să nu te OPRESCU nimeni! Şi – remember? – în 2000 diferenţa de procente în avantajul lui Oprescu după turul I era mai mare, iar Băsescu intrase în cursă cu două săptămîni întîrziere! Deci omul ăla era într-adevăr de neOPRESCUit!
Dar, dacă întrebi fleşcăit, atenuat (şi de verbul modal din faţă, şi de semnul de întrebare din capăt, şi de intervenţia grafică în cariocă):

Vrei să mă OPRESCu?

sună de parcă nu prea eşti sigur de ce vrei tu personal…
Şi încă ceva. Dacă optezi pentru formula yes/no question, îţi asumi inclusiv posibilitatea ca receptorul să răspundă cu nu (ba chiar TU îl inviţi s-o facă)! De exemplu. Atunci cînd citim în Libertatea junior-pageul cu “Hemoroizi? Fisuri anale?”, cei mai mulţi dintre noi răspundem în gînd “nu” şi dăm pagina. Există o minoritate (de cititori suferinzi) care răspunde “da” şi care continuă să citească despre tratamentul recomandat.
Încă una. În enunţul lui Băsescu de acum 8 ani, înaintea numelui adversarului era o mare negaţie: era N-ul de la NU:

N-am să mă OPRESCU!

Cu alte cuvinte, dacă tot îi scriu numele la mine pe panou, măcar îl neg, îl nimicesc simbolic prin sintaxă, aşa cum hieroglifa care înseamnă şarpe apare pe zidurile piramidelor împunsă de cuţit. În 2008, Blaga îi găzduieşte numele lui Oprescu pe propriul material pe DM, ne invită, prin formularea retorică, să luăm în calcul şi varianta de 50% de a vota cu el, başca mai participă cu propria marcă (carioca neagră, cea cu care trasa poduri în OOH), la scrierea numelui acestuia…

Related link:
Strategie agresivă?

electo 16 June 2008, 6 Comments

O dezbatere pe care am avut-o săptămîna trecută cu comentatorii de pe blogul lui Rogozanu mi-a dat o idee, pe care am promis s-o dezvolt după alegeri… în caz că mi se adevereşte previziunea.
Previziunea era că se alege Oprescu. Ipoteza era că, ÎN GENERAL ŞI ÎN MOD STATISTIC, bucureştenii vechi şi regăţenii stabiliţi în Capitală nu vor vota cu Blaga, – un ardelean paraşutat pe linie de partid, cu buletin de Bucureşti obţinut abia de o lună, care încă nici nu pronunţă bine diftongii munteneşti…
Teoria mai largă e că alegătorii funcţionează după afinităţi mai profunde, cu caracter istoric şi regional.
Scriam aşadar, la comentrariul #34 de la postarea lui Costi din 10 iunie, pornind de la o discuţie despre ardelenii care ne dispreţuiesc pe noi “Miticii”, dar migrează în oraşul nostru în căutare de lucru:
“Bătălia pt. Bucureşti se poate decupa şi pe tabere transpartinice: ardeleni vs. regăţeni (ultimii asimilabili bucureştenilor vechi, “miticieni”). Ardelenii Orban, Guşă şi Blaga au conotat [în discursul lor] o anumită rigoare, dar şi un anumit aer străin, trufaş, inadaptabil. De partea cealaltă – Diaconescu şi Oprescu sînt bucureşteni get-beget, alături de care aş mai remarca la capitolul regăţeni personaje precum Pavelescu (cam oltenaş aşa…) şi Videanu (”preorăşean” din Videle, deci cu pornire bună). [...] Finala dintre Oprescu şi Blaga poate fi văzută şi în acest fel. Dacă aş lucra la vreunul dintre insomarele astea aş propune la sondaj şi o întrebare dsp. unde e nascut votantul [repondentul]. Am bănuiala că, ÎN GENERAL ŞI ÎN MOD STATISTIC, bucureştenii vechi cam votează cu Oprescu şi îl tratează pe Blaga ca pe un alogen; în timp ce nou-veniţii, mai ales cei de peste munţi, votează cu omul lor din Beiuş-Oradea-vama ungurească (omonimul poetului din Lancrăm).”
După care, la comentariul #40:
“Dacă e totuşi să formulez o teorie, ar fi că noi, ca personalităţi individuale, avem un substrat istoric care transcende polemica dsp. ‘89-’90. Cred că există în profunzimea naţiei noastre nişte plăci tectonice cu inerţie mai mare, care ne determină acţiunile [şi opţiunile].”

Neavînd cum să îmi verific ipoteza votării pe criterii de provenienţă regională, m-am limitat la un calcul foarte rough: am comparat totalul obţinut în turul I de un aşa-zis “partid transversal transilvan” cu scorul lui Blaga singur din turul II; şi idem, totalul din turul I al unui aşa-zis “partid transversal regăţean” cu scorul lui Oprescu singur din turul II. În caz de corespondenţă, putem bănui că aceeaşi oameni care au votat “ardeleneşte” în turul I au votat cu Blaga în II; şi respectiv, opţiunea “regăţeană” din turul I a mers apoi la Oprescu. (Am rotunjit cifrele şi am ponderat diferenţa de prezenţă la vot între tururi, de altfel infimă). Şi iată ce am obţinut:

Candidaţi de origine ardeleană:
Blaga 29%
Orban 11%
Guşă 6%
______
Total 46 % = aprox. scorul lui Blaga în turul II (q.e.d.)

Candidaţi de origine bucureşteană, meridională sau regăţeană:
Oprescu 31%
Diaconescu 12%
Fuciu 3%
Ştefănescu 1,5%
Vedinaş 1,5%
Pavelescu 1%
_________
Total 50%, care, cu adăugarea rezultatelor candidaţilor “subunitari”, se apropie de scorul lui Oprescu din turul II…

Uh-oh… Şi dacă nu s-a votat politic? Dacă Mitică a votat regional? Dacă nu contează stînga vs. dreapta, Iliescu vs. Băsescu?
[Ca să preîntîmpin interpretări răuvoitoare, mă grăbesc să spun că nu am nimic - Doamne fereşte - cu neo-bucureştenii veniţi de peste munţi. Cum ar fi Bucalele fără - zic la întîmplare - Florin Călinescu, Gyuri Pascu sau Cosmin Bumbuţ? (Nu zic fără Adrian Sîrbu, că aş devia poate discuţia...) În fiecare vară merg cu familia cel puţin o săpt. în Ardeal în vacanţă şi mă simt ca acasă! (Ce-i drept, nu m-am gîndit să candidez la vreo primărie de acolo...) Ca textier al Sarmalelor Reci, recunosc că trupa asta a renăscut de cînd are 3 orădeni naturalizaţi în componenţă, pe care îi iubesc ca un fan... Nu mai zic de Zoli-baci, care da, e născut în Regat, dar are rădăcini clare peste Carpaţi...]
Revin cu o nouă analiză. Dar pînă atunci, m-ar interesa some feedback… No binie?… No hai…

LATER EDIT: Să mai zic ceva de acel candidat de la sect. 4 cu numele de Silaghi?!

Am comentat deja pe blogul lui Comanescu, în coda analizei sale din EvZ, de altfel excelentă (în ciuda rigorii de spaţiu). Revin cu detaliile promise:
Spotul-fabulă al lui Sorin Oprescu, în care acesta îşi întrerupe chipurile discursul electoral, ca să gonească un buldog rătăcit printre picioarele sale, este o replică, cu aceeaşi monedă, a unui mai vechi spot, celebru încă din vremea cînd nu aveam nici Youtube, nici Trilulilu… şi mulţi dintre bucureştenii cu drept de vot nu prea ştiau ce-i netul. E vorba de spotul din 2000 în care candidatul Băsescu, intrat cu întîrziere în cursa electorală, striga înspre o ambulanţă staţionată în faţa sediului Primăriei Centrale (vizavi de Cişmigiu): “La spital cu tine, doctore! Eu vin la Primărie!” Era vectorul TV al unei campanii memorabile, care ne-a deochiat pe mulţi dintre noi cu privirea aceea scrutătoare din postere şi bannere, a unui Băsescu transmiţînd un mesaj prompt, lipsit de echivoc: “Vin la primărie!”… Totul într-un cadru tăiat modern, îndrăzneţ, care conota urgenţă, iminenţă, “prăvălire” a realităţii!
Asemănări:
1) Acelaşi caracter fabulistic, pilduitor, aluziv, cvasi-alegoric: la fel cum atunci Băsescu alunga un nevăzut Doctor (aluzie la DOCTORUL Oprescu), azi Oprescu alungă un căţel (aluzie la porecla BULDOGUL a contracandidatului Blaga);
2) Acelaşi caracter imperativ, iusiv, urgent: Îndemnul “Pleacă doctore!” a fost înlocuit cu “Fugi la stăpînul tău!”. NB: exclamaţia-impunere nu îi era adresată nici atunci, şi nici acum – publicului votant, ci adversarului. Subtilitate: în mod implicit, nespus, imperativul este resimţit de către publicul-ţintă (şi atunci, şi acum, indecişii, cei care s-ar putea deranja la secţia de vot aşa,… “de-ai dracu’!”).
3) Acelaşi caracter pontos, alternativ, miticist (în sensul tare, caragialean, care vede în Mitică un Til Buhoglindă dîmboviţean): în calitate de candidat independent (cel puţin faţă de staff-ul de campanie al PSD-ului), Oprescu îşi permite supleţea de a se poziţiona ca un “Băse” alternativ, un fel de… “Opry” hîtru,… chiar şmecheraş… aşa… ba chiar de-a dreptul şucar. [Dacă "Băse era cool"... "Opry e ubercool".]
Observaţie: “Băse” a avut de la început decizia comunicării politice în propriile mîini, raportul lui cu spin-doctorii alternativi din preajma lui Felix Tătaru (Eugen Ciocan, Claudiu Săftoiu etc.) a fost unul direct, operativ, nemediat de “cenuşiii” partidului.
Observaţie importantă: Campania lui Băsescu din 2000 era o erezie absolută faţă de toate manualele de comunicare politică în vigoare atunci. Teoretic, campania aceea trebuia să fie un eşec. Azi e “case study” pentru însuşi fostul adversar.
Contează, da, că mesajul şi tonalitatea se potrivesc cu “persona” construită de Opry în timp. Dar contează şi mai mult că a avut un model care să-l inspire. Dacă va cîştiga alegerile, Opry va trebui să îi mulţumescă – printre alţii – şi lui Băse. Dar… să nu anticipăm… mai sînt 6 zile…

electo 03 June 2008, 6 Comments

Vămuim bine!

… şi agenţii ei involuntari

articol publicat în Dilema Veche nr. 224 (29 mai – 4 iunie)

Gem ziarele, vuiesc televiziunile de ştiri, debordează portalurile online… Comentatorii, păreriştii, specialiştii în datul cu presupusul sînt solicitaţi în această campanie electorală, mai mult ca oricînd. De la o zi la alta, în ultimul timp chiar din oră-n oră, hop! – cîte un afiş electoral caraghios, cîte un cîntec popular care glorifică vreun candidat, cîte un website năstruşnic de propagandă electorală… Exemplele de comunicare electorală îndrăzneaţă, fantezistă, neconvenţională sînt tot mai dese, mai înteţite, ca o erupţie cutanată pe harta ţării! Şi apoi, în chip de reacţie – comentariile, glosele, cîrcotelile – multiplicate geometric, prin editoriale, pe bloguri, prin telejurnale. Ultima tendinţă e să le stîrneşti, pe cît posibil să le programezi, pe post de mesaj reverberat, de intensitate mai mare…

Strategia calului troian
Dacă treci pe lîngă o masă cu amici flecărind la o bere sau pe lîngă un televizor deschis pe vreun talk-show cu părerologi, auzi cam acelaşi gen de observaţii: – da’ candidata aia din Buzău care zice „încearcă şi cu o femeie“? – ce penibil, domnule… – da’ maneaua candidatului ăluia din judeţul Braşov? – ce kitsch, maestre… – doar că nu e manea, dacă-mi permiteţi: e bănăţeană… – oricum, toată politica românească e o manea… La această mare vorbă consensuală (despre politica manelistă şi „politicul“ kitschos) se ciocnesc halbele (într-o parte) şi se anunţă publicitate (în cealaltă).
Nicicînd nu s-au pescuit mai multe perle în cişmigiele patriei. Nicicînd nu s-a analizat mai mult o campanie încă dinainte să i se cunoască rezultatele. Şi n-ar fi de mirare ca unii – poate nu puţini – dintre candidaţii mai excentrici, mai bălţaţi şi mai stridenţi să obţină scoruri bune, poate chiar victorii. Cîţi dintre ei vor ajunge primari sau preşedinţi de consilii – vom vedea în ziua votului; şi vom trage atunci cele mai bune concluzii despre eficienţa kitsch-ului şi rentabilitatea penibilului… Partea cea mai interesantă însă este că toată această flecăreală metadiscursivă întreţine şi împrăştie mai departe mesajul electoral propriu-zis, chiar dacă o face de pe poziţii critice superioare, ale unor instanţe atotcunoscătoare. Iată ceva la care atotcunoscătorii de serviciu nu se aşteptau: că aveau să devină agenţii electorali ai celor pe care îi judecă! Este mai mult decît limpede! Miza ultimă a acestor mesaje de tip nou este de a stîrni interes şi, în consecinţă, de a fi preluate şi retransmise, fie şi cu titlu de bizarerii. E strategia calului troian; şi anul acesta e aplicată cu frenezie de candidaţi mari şi mici; din Bucureşti sau din provincie; cu bugete mai mult sau mai puţin generoase.

Televiziunea suverană, Internetul paj
O premisă: televiziunea este mediumul-rege. Apari pe post, deci exişti. A demonstrat-o, printre alţii, C.V. Tudor în 2000, cînd a intrat în finala prezidenţialelor cu o serie de recitaluri TV şi (practic) zero panouri, zero machete de presă (spre deosebire de contracandidaţii nefinalişti care au prăpădit multă celuloză degeaba).
Cum poţi ajunge însă la televizor, în afara minutelor acordate la paritate pentru clipuri electorale şi intervenţii regulamentare? Provocînd o ştire! Cu un simplu fluturaş, dar ingenios, cu un slogan mai trăznit, cu un desenaş mai poznaş – poţi deveni subiect de fapt divers şi poţi atrage atenţia posturilor locale şi, cine ştie, chiar a celor naţionale. O ocazie să se vorbească despre comuna noastră pe telejurnalele „de la centru“, să fie toată ţara cu ochii pe noi!
Există aproape o simbioză între candidaţi şi corespondenţii din ţară ai televiziunilor: unii avizi de promovare abilă, ceilalţi ahtiaţi după subiecte pitoreşti. Ecuaţia se completează şi dă rezultate!
În plus, spre deosebire de istoricul an 2000, azi avem moda YouTube-ului! Astăzi, doamnelor şi domnilor, avem Trilulilu.ro! Un clip electoral, fie şi la calitate de home-video, dacă are un grăunte de bizarerie, poate genera o adevărată campanie virală: internauţii şi-l trimit pe e-mail într-o năvală arborescentă; sau îl postează pe site-urile cu haioşenii, de unde va fi vizualizat de mii, chiar de zeci de mii de ori… Cu atît mai uşor în cazul unei simple poze sau al unui cîntecel! E ceea ce se cheamă campanie virală: mesajul este transmis ca un virus de către chiar destinatarii săi, care participă astfel benevol la (re)difuzarea sa.
Toate astea pot fi grozave pentru publicul tînăr, de obicei apatic la politică şi indiferent faţă de problemele comunităţii, din care ar cam vrea să evadeze (către paradisuri reale sau artificiale)… Poate că, începînd cu o glumă online şi intrînd apoi pe forumuri şi bloguri, tinerii vor deprinde participarea, fie şi cu un „hmm“ sau cu un „wow“, la dezbaterea politică şi cetăţenească. De aici, drumul pînă la urnă e poate mai simplu…
Dar nici faţă de publicul mai în vîrstă, activ în ziua alegerilor, dar captiv pînă atunci în faţa televizoarelor, campaniile online nu sînt muniţie irosită: televiziunile preiau copios de pe YouTube spoturi electorale şi clipuri cu muzică naiv propagandistică… Un mix de media planificat pe bîjbîite şi bănuite, cu undiţe şi năvoade întinse către atenţia publică, dar – practic – pe gratis!

Anul trecut pe vremea asta…
Campania pentru referendumul de suspendare a preşedintelui a servit drept repetiţie (ca şi mai tîrziu, în mai mică măsură, campania pentru europarlamentare).
Încă de la acţiunile de 1 Mai ale PSD-ului, aproape tot ce dădea mai animat şi mai colorat în cadru s-a transmis pe post, la ştiri, cu titlu de reportaj! Şi cu o forţă a penetrării înzecită, poate chiar însutită, faţă de cea a manifestării publice originare! Aproape tot ce s-a scandat ori s-a scris pe şepcuţe, de o parte sau cealaltă a baricadei – s-a dezbătut şi răzbătut cu părerologii de serviciu, mult înainte de a bănui măcar rezultatele! Culmea anticipării a atins-o în primăvara lui 2007 Andrei Gheorghe, care a supus dezbaterii din studio nişte presupuse sloganuri PSD-iste obţinute „pe surse“ încă din stadiu de schiţă! Şi care, pasămite, aveau să fie folosite cîndva, în viitor!! Cei mai mari critici au fost, evident, invitaţii din partea PSD-ului…

Prejudecăţi şi idei gata primite despre comunicarea electorală
Odată lecţia lui 2007 învăţată, anul acesta, cînd miza electorală e mult mai importantă, comunicarea politică pe stil troian e pusă în practică pe tot cuprinsul ţării. Cititorii dilematici vor şti să o recunoască, mai ales dacă se vor feri de cele cîteva prejudecăţi pe care „bezmediaticii“ de pe canalele principale continuă să le întreţină, mai mult sau mai puţin tacit:

1) Candidaţii ne sînt „vînduţi“ precum detergenţii. Fals! Publicitatea comercială este cea care s-a inspirat, la începutul secolului XX, din comunicarea politică, aceasta din urmă la fel de veche ca parlamentarismul şi sufragiul democratic. Dimpotrivă, forme de logică belicoasă precum campania, sloganul (etimologic, strigăt de luptă), stindardul heraldic (sublimat în elemente de identitate corporatistă) au fost preluate de marketing şi publicitate din arsenalul propagandei politice. E drept, industrializarea şi producţia de serie au impus reguli noi, care au trecut graniţa îndărăt, spre comunicarea politică. Dar cum în România toate lucru
rile astea ne-au venit după ’89 „prin franciză“, de-a valma, e greu azi să desluşim capătul firului. Ca idee principală, odată pentru totdeauna: publicitatea e cea care, istoriceşte, s-a inspirat din propaganda politică, nu invers.

2) Cică „se înregistrează o creştere a agresivităţii mesajelor“ (şi ni se dau ca exemple „tancul“ lui Codrin Ştefănescu, porecla de Piedone a colegului său conservator, candidata din ţară care pozează cu bîta în mînă etc.). Fals! După cum arată şi punctul 1), în comunicarea politică s-a mers de la început pe o logică a confruntării. De la Cromwell încoace, patimile s-au potolit, luptele s-au cizelat şi s-au mutat în planul ideilor. Baterea a devenit dezbatere. E o istorie pe care am recuperat-o, mult comprimată, şi noi în România, de la Decembriele sîngeros încoace. Însă un nucleu de retorică a confruntării s-a păstrat; şi e ipocrit cel care vede numai agresivitatea din tabăra adversarului.

3) Nu e eficient să arăţi copii în propaganda politică. Aproape fals! E drept, cînd eşti un nabab local şi ai un puşti supraponderal şi răzgîiat, îţi aduce mai degrabă deservicii să-l arăţi votanţilor cum se bălăceşte în piscina ostentativă a viloiului personal. (Deşi… mai bine să evităm un verdict definitiv şi să aşteptăm rezultatele!) Dar, ca regulă foarte generală, etalarea copiilor înduioşează, creează presiuni emoţionale asupra decidentului şi conotează la modul unanim acceptat, de-a dreptul somatic, ideea de viitor. De la Lyndon Johnson în 1964 (cu al său antologic spot „Daisy“), la recenta dispută Clinton-Obama, copiii sînt un factor de persuasiune major în elaborarea mesajelor. Anul acesta, sub presiunea ONG-urilor europeniste, folosirea copiilor în campania electorală a fost denunţată ca exploatare. De remarcat însă că mulţi dintre cei care azi strigă „j’accuse“ se înduioşau cu graţie în 1996, cînd CDR a cîştigat alegerile cu celebra imagine a unei fetiţe întinzînd o cheie, sub sloganul „cheia e la tine“…

4) Obiceiul de a face muzică în scop electoral e ceva „nou, nemaiauzit şi dezgustător“. Falsitatea întruchipată! Muzica de campanie, muzica angajată, muzica militantă – sînt de pe vremea surlelor şi trîmbiţelor: se pierd în negura Antichităţii… Dacă unii rapsozi propun azi muzică populară (fie ea şi de fason mai… oriental), iar candidaţii o acceptă – nu e decît o adaptare la gustul publicului-ţintă. Cei care ar fi vrut în loc nu’ş’ce eurovizioane n-au decît să strîmbe din nas…
Mai vorbim după alegeri…

Related links:
Iulian Comanescu, Partea bălţată dar bună a campaniei electorale
La ce folosesc copiii în campanii electorale