Fi-miu ştie în mare ce e cu dacii şi romanii. Dar istoria e plină de surprize, chiar şi cînd ai mai mult de 7 ani 1/2… Aşa că iată ce am discutat noi doi:
- Tata, tu ştii ce sînt ăia franci?
- Un popor din antichitate, unii dintre strămoşii francezilor. E simplu: pe vremuri le zicea franci, mai scurt. Azi le zice francezi, mai lung.
- Corect, aşa e. (El tocmai citea o enciclopedie pentru copii, dintr-acelea care, dacă e tradusă din franceză, vorbeşte cu precădere de Pasteur şi Carol cel Mare; iar dacă e din engleză, o tot dă cu Shakespeare şi, mai nou, cu Malcom X. Şi cum pe cartea asta a lui scria Larousse…)
- Dar tu ştii – plusez eu – că strămoşii englezilor se numesc angli? Şi ai scoţienilor – scoţi? Că strămoşii persanilor se numesc perşi? Ai indienilor – inzi? Şi ai ungurilor – ungri?
- Aha – rîde el – deci strămoşii românilor se numesc romi…
de Florin Dumitrescu, articol apărut în rubrica Glorii de galantar din Adevărul de azi (versiunea integrală)
Orice tată şi-ar dori un fiu ca Felix Hoffman (1868 – 1946). Chimist la fabrica de vopsele Bayer din nordul Germaniei, Felix căuta un remediu pentru durerile reumatice ale tatălui său. Având acces la un laborator performant, el continuă încercările unor chimişti din epocă de a obţine un analgezic eficient, pornind de la acidul salicilic. Noul medicament ar fi trebuit să aibă proprietăţile alinătoare ale salicinei (forma de pulbere a acidului, obţinută din coajă de salcie sau din flori de creţuşcă); însă fără efectele digestive nedorite ale acesteia. În 1897 Hoffmann obţine, prin derivarea inovativă a unor grupe funcţionale, formă stabilă a acidului acetilsalicilic, cel care va fi cunoscut apoi sub numele de aspirină. Rezultă astfel primul medicament de sinteză; şi o dată cu el se inaugurează farmacia industrială. Compania Bayer înregistrează în 1899 marca Aspirin, dar nu reuşeşte să obţină patentul medicamentului, care, sub o formă impură fusese descoperit încă din 1853 de către chimistul francez C.F. Gerhardt şi deci nu putea fi revendicat ca exclusivitate absolută. Noul hap este întâmpinat de piaţă ca un adevărat panaceu. Efectele sale benefice nu contenesc să fie descoperite: combate durerea, reduce febra, acţionează ca antiinflamator, anticoagulant şi, în consecinţă, vasodilatator. Noi utilizări ale sale sunt studiate şi în zilele noastre: adjuvant în terapia cancerului şi a bolilor cardiovasculare, în fertilizare şi însămânţare in vitro…
Celor de la Bayer le-a fost greu să împiedice fabricarea aspirinei şi de către alţii, chiar sub denumirea ale cărei drepturi le dobândiseră legal.
În 1918, după înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, aliaţii confiscă şi scot la vânzare utilajele Bayer-ului şi exclusivitatea asupra mărcii Aspirin. Cumpărătorul este compania americană Sterling, care va folosi pe ambalaje nu doar marca Aspirin, ci şi marca Bayer. Peste cîţiva ani, în Statele Unite şi Canada, aspirina devine denumire generică. Şi este până în zilele noastre. Cine cumpără în State medicamente din familia aspirinei, de la oricare producător, poate citi pe ambalaj denumirea Aspirin de-o şchioapă, nestingherită…
Istoria războaielor mondiale se împleteşte cu o adevărată bătălie pentru aspirină. Laboratoarele americane care au preluat producţia medicamentului, laolaltă cu o parte a personalului german de la Bayer, au fost “înghiţite”, prin cumpărări succesive, de “peşti” chimico-farmaceutici tot mai mari.
Între timp, fabrica germană Bayer intră în conglomeratul industrial nazist. După Războiul al Doilea e dezvăluită implicaţia unor chimişti din Bayer în elaborarea camerelor de gazare de la Auschwitz. Alte dezvăluiri fac din farmacistul Arthur Eichengrün (1867-1949) inventatorul de facto al aspirinei. Angajat şi el la Bayer, coordonator al echipei din care făcea parte Hoffmann în 1897, Eichengrün ar fi fost cel căruia îi datorăm procesul propriu-zis de sinteză a aspirinei, precum şi numele acesteia, atît de disputat. Eichengrün, care îşi deschide propria fabrică farmaceutică în 1908, va cunoaşte cealaltă faţă a regimului nazist, fiind persecutat pentru originea sa iudaică. Americanii îl eliberează din lagăr în 1945 şi încearcă să îl repropună ca adevărat părinte al aspirinei.
Ca multe alte invenţii importante, aspirina are mai mulţi părinţi, dintre care nu trebuie uitat tatăl lui Felix Hoffmann, cel care, sperând să scape de dureri, s-a supus în chip de cobai experimentelor fiului său…
Ultima oră. Producătorul german Bayer se află în plin litigiu cu multinaţionala care îi foloseşte mărcile peste ocean. Războiul continuă…
de Florin Dumitrescu
versiunea integrală a articolului publicat în Adevărul de azi, la rubrica Glorii de galantar
Se spune că Nicolae Ceauşescu avea dificultăţi să pronunţe Murfatlar. Spunea fie Muflatar, fie Mutaflar – toponime admise de către cărturari; dar… prea suna aşa, ca din gura împleticită a unui beţiv. Ceea ce, pe la agapele tovărăşeşti cu vin alb, de soi, stîrnea zîmbete condescendente şi o stânjeneală… deloc tovărăşească. Aşa că, în 1980, localitatea Murfatlar e numită prin decret Basarabi, cu un nume „confecţionat” politiceşte în anii interbelici. E perioada ceauşismului protocronist, cînd Clujului i se atîrnă în coadă anticul nume Napoca; iar Turnului-Severin i se pune-n faţă Drobeta. (Alba Iulia abia scapă de rizibilul Apullum.) Basarabi nu e tocmai o denumire antică, dar sună româneşte, spre deosebire de Murfatlar, nume turcesc irecuperabil!
Aşa că de aproape trei decenii există un nume de loc care nu mai aparţine niciunui loc; dar care constituie o denumire de origine a unor vinuri. Cum ar veni, numai etichetele de pe nişte sticle şi niscai cîntecele populare străvechi mai duc înainte un renume istoric, încărcat de tradiţie, de istorie, de cultură.
Altminteri, orăşelul Basarabi e doar un loc pe unde trece şoseaua spre mare. Te grăbeşti să-l străbaţi mai repede, să poţi accelera. În afară de ricinul decorativ din curţi nu te frapează mare lucru. Lucian Mândruţă a publicat într-o mai veche Dilemă un reportaj scris în gara Basarabi: o dezolare, un pustiu, o lipsă care – descria teleastul – te copleşesc!
Dar – lângă localitate sunt colinele acelea splendide, rînduri-rînduri de vie. Şi înaintea panoului de intrare în oraş sunt panourile companiei Murfatlar. Această separaţie îţi dă sensul sărăciei spirituale a localităţii: faptul că Basarabiul nu mai e Murfatlar, faptul că aceşti oameni au fost deconectaţi de la o sursă naturală de cultură (în toate sensurile) se răsfrânge parcă şi în faţa ştearsă, indistinctă a locului, care altminteri ar putea să se lăude cu prima biserică românească, un adevărat ansamblu monastic paleocreştin. Dar oraşul numit ca atare Basarabi e un produs steril tipic comunist: nu tu vin, nu tu religie, ci doar industrii neperformante.
Către sfîrşitul anilor ’90, în locul despre care Mândruţă zicea că nu se întâmplă nimic, s-a întâmplat în sfârşit ceva. Oamenii de marketing de la Murfatlar S.A. au avut ideea să-şi etaleze vinul cu o comunicare tipic berărească: au făcut promoţii (au dat salarii pe viaţă), au impus brand-uri şi sub-brand-uri, au comandat spoturi TV şi le-au difuzat la greu. Idei simple în aparenţă, dar întâmpinate de comunitatea vitivinicolă de la noi ca adevărate impietăţi faţă de Măria-Sa Vinul… Cu timpul însă rezultatele au început să se simtă… Şi Măria-Sa a început să se simtă mai bine pe piaţă. După aproape un deceniu toate prejudecăţile faţă de Murfatlar au fost înlăturate, una cîte una, printr-o strategie abilă şi tenace.
Se zice cumva că Murfatlarul are numai vinuri dulci („ceaiuri”, în jargonul ironic al breslei)? Atunci clădim un sub-brand SEC de Murfatlar, reunind soiurile seci, pe care îl promovă agresiv. Rezultatul? Azi când comandă „un sec”, multora le vine să zică completeze: … de Murfatlar.
Se obiectează că Murfatlarul e cea mai tânără podgorie, înfiinţată de abia un secol? Atunci filmăm nu un spot, ci o epopee de spot, în care arătăm cum şi-au transmis murfatlarioţii tradiţia de podgoreni, de la o generaţie la alta, înfruntând vrăşmăşia vremurilor şi a regimurilor!
Mai nou – ultima frontieră: Murfatlar îşi promovează Locul ca atare, dealurile cultivate cu vie; acel „tărâm binecuvântat” care oficial nu mai apare pe hărţi. Un fel de Marlboro County legendar – ai zice, dacă nu ai şti că locul există ca atare; şi că regimurile vremelnice nu îi pot fura identitatea.
Să ne mirăm că că interesul comercial se poate vădi mai benefic pentru o colectivitate anume decât voinţa politică (nu rareori asimilabilă cu o simplă toană de potentat)? Mai bine să cinstim un pahar pentru cine merită. Şi să ne urăm ca noua iniţiativă deputăţească, a revenirii la denumirea istorică Murfatlar, să fi aprobată de Senat şi de preşedintele Traian Băsescu care – se ştie – e din partea locului.
Eşti undeva, în natură, într-un loc greu accesibil… să zicem la munte. Pustietate, peisaj superb… cînd, deodată, găseşti pe jos un ambalaj aruncat. Asta înseamnă cultură. Dar nu şi civilizaţie.
Am ascultat sfatul de părinte al lui Tolontan şi am fost cu fi-miu la Akeelah şi cuvintele, la Multiplex. Ideal pentru avîntul de dinaintea şcolii (clasa I), pe care o începe în septembrie.
Akeelah e o fetiţă de culoare (11 ani), orfană de tată, cu o droaie de fraţi şi surori (başca o nepoţică urlătoare) şi o mamă stresată (Angela Basset); dar care la şcoală este cam… eminentă, aşa… mai ales la ortografie. Copiii o fac tocilară, mama nu-i dă voie să meargă la pregătire în orăşelul vecin, dar directorul îşi pune bazele în ea ca să facă PR şcolii şi să atragă astfel fonduri. Cum va reuşi Akeelah să-şi înfrîngă temerile? Ajutorul cel mai mare îi vine din partea unui prof de lingvistică “răspopit” (Lawrence Fishburne, care a băgat bani în film… adică băi… rol de suflet…). Akeelah cîştigă olimpiada de ortografie etapă după etapă, propăşind deodată cu ea şcoala, familia, comunitatea… Alături de Akeelah, noi toţi învăţăm cîte ceva despre forţa cuvintelor care nu doar ne definesc lumea, ci ne-o întemeiază.
Info pentru Tolo: eram 7 în sală (dintre care 2 copii preşcolari).
Întrebarea mi-a pus-o fi-miu care, la cei 7 ani ai săi, e mîndru că a prins diferenţa dintre 2D şi 3D. La fiecare desen animat pe care îl vede, îmi zice aşteptînd confirmarea: ăsta e 3D! ăsta e 2D! L-a impresionat grozav şi trailer-ul de la Simpsons – lungmetrajul, care laudă stilul tradiţional al 2D-ului (deşi cred că regretă moartea iepuraşului… mă rog: plannerii de la Multiplex l-au programat înainte de filmele de copii…).
La întrebarea despre 1D i-am răspuns inginereşte: ar putea să existe animaţie 1D, dar atunci ar fi doar o linie…
Şi hop, uite ce găsesc pe Youtube: un desen animat numai dintr-o linie! La Linea (Linus, după numele omuleţului), iniţial un BD italienesc din anii ‘50, a fost transpus în film în deceniul următor şi apoi multipremiat (dar şi super-iubit de publicul din mai multe ţări europene).
Ştiu, e impropriu zis 1D, Domnul Liniuţă se expandează pe două dimensiuni, başca uneori apare şi mîna demiurgică a desenatorului (a treia dimensiune). Dar, în definitiv, cum şi denumirea de 3D e convenţională (dimensiunea adîncimii fiind doar sugerată, de fapt, într-un cîmp bidimensional), îmi permit să forţez şi eu semantica şi să cataloghez ca 1D această mică bijuterie a minimalismului animat.
Redau numai primul episod, poate nu cel mai spectaculos ca gag-uri, dar interesant dpv al relaţiilor, sugerate simbolic, om-destin, om-divinitate etc.
cartoon comics 2D 3D linea linus simpsons minimalism italian
man’s fate
Cuvinte-cheie care descuie acest blog.
Ca să vezi ce au unii în cap (deci şi eu…):
azi: tenismene goale (2), marian ionescu s-a batut, barbati goi, danutz srl saxofonist
ieri: corneliu codreanu on youtube, caut textier, ce-i al tau e al tau
alaltăieri: pedo, muica orange
răsalaltăieri: muzicile lui shakira, cind le apuca pe fete diareea, muzeu de sexe masculine
