textier.ro

Gramatica în România e un fel de baubau. Zilnic vedem/auzim la radio sau TV oameni terorizaţi să nu facă dezacord, care spun trăznăi hipercorecte gen: “problema sunt subvenţiile” etc. În alte contexte, îi putem vedea pe aceiaşi jubilînd, detensionaţi, atunci cînd un rapsod ca Mărgineanu cîntă, într-un foarte spumos subdialect muntenesc, Mă iubeşte femeile (”… şi e moarte dupe mine etc.”)… Lingviştii şi etnologii ştiu: Mărgineanu vorbeşte mai româneşte decît semidocţii care îşi pîndesc dezacordurile din vorbire.

O tradiţie pedagogică de Mariu Chicoş-Rostogan face ca, la noi, gramatica să fie una prescriptivă; în timp ce,în alte culturi, funcţionează predominant conceptul de gramatică descriptivă. E diferenţa dintre legile naturii şi legile codului juridic: o gramatică descriptivă trece în evidenţă legile limbii (care e văzută, de la romantici încoace, ca un organism viu); în schimb o gramatică prescriptivă are pretenţia să impună, să legifereze în mod tutelar uzul limbii.
Avem opt clase (başca şapte ani de acasă) în care tot facem gramatică prescriptivă. În liceu profii de română ar trebui să relaxeze acest baubau şi să îi facă pe adolescenţi (care oricum au jargoanele lor…) să se bucure de ceea ce li se spune că ar fi “o comoară în adîncuri ferecată”. Căci da: limba română e o comoară de care ne putem bucura cu toţii! Doar că această bucurie nu e deprinsă, ci înăbuşită, în şcoala românească!
De ce am scris toate astea?
Voiam să vorbesc despre ziua de azi: 2 mai.
Adică “doi mai”, cum zicem noi între noi… Sau “două mai”, cum ne impun prescripţiile de la Cacademie?
Unde mergi la mare? – La Doi Mai! Ah, nu, pardon, domnule cacademcian (doctor docent în limbi date ceauşeştilor), noi mergem la Două Mai, judeţul Constanţa, că aşa spune regulamentul, să trăiţi!
O gramatică descriptivă ar înregistra toponimul Doi Mai, precum şi bogăţia sa de derivate sufixale: localnicii se numesc doimăieni, iar turiştii care vin aici vara – doimaişti sau (cu un frumos prefix dobrogean) doimaioţi. Evident, conform gramaticii zbirilor, cea prescriptivă, toate aceste cuvinte care ne îmbogăţesc comoara, şiragul etc. – nici nu există! Pentru că forma “Doi Mai” încalcă prescripţiile despre uzul numeralelor.
În chip de încheiere, o ancoră către momentul Revoluţiei, cel în care ne-am dobîndit libertatea de expresie:
În zilele acelea se striga “Cine-a tras în noi pînă-n două’j'doi?!… Cine-a tras în noi după două’j'doi?!” Ziua Zero a libertăţii noastre, 22-XII (Douăzeci şi două a douăsprezecea), este numită în mod firesc, popular, tradiţional deja, Douăzeci şi doi (Două’j'doi) Decembrie. Ceea ce este la fel de cacademiceşte incorect, cum este de neconstituţională şi revolta populară din Decembrie ‘89…

… în următoarea ediţie a DEX-ului!
O comisie la nivel înalt de lingvişti studiază posibilitatea acceptării variantei alternative de plural succesuri pentru subst. succes (cu pluralul actualmente recomandat succese).
Argumentaţia? Modelele deja existente:
stres – stresuri
fes – fesuri
nes – nesuri
mercedes – mercedesuri
ABS – ABS-uri
… …

AdPlayers supune dezbaterii topicul reclamelor cu “porcăriuţe”.
Studiu de caz este campania virală de auto-promo a agenţiei Lowe, în care se pot auzi anumite expresii licenţioase.
Sînt solicitaţi să îşi dea cu părerea oameni grei din business şi alături de ei, cu onoare, şi mandea.
Reclama din Cluj la care mă refer în introducere este discutată aici şi aici.

Pe aceeaşi temă:
Libidoul ţintit cu panoul
“Păsăricile” de la Iancului – rase de către primărie

La Tide sau la noul program de parenting organizat de revista Superbebe?
Răspuns: la amîndouă.
Avem o dată
Tide pentru supermame
şi încă o dată
Supermame pentru superbebe
Care o fi fost primul brand care a utilizat invenţia lexicală “supermame” (prefixare hiperbolică)?
Unde se potriveşte mai bine (şi de ce)?
Dar cine are mai multe GRP-uri?

La conferinţa de miercuri, venind vorba de tradus/adaptat slogane dintr-o limbă în alta, am spus că aşa ceva e obligatoriu în Franţa; şi că puţin ar fi lipsit să fie şi-n România, dacă s-ar fi adoptat Legea Pruteanu în varianta originală. Din partea cursanţilor mi-a venit o undă de simpatie faţă de această eventualitate pierdută… O fi fost doar o impresie de a mea?
În vremea aceea George Pruteanu încă se lupta cu boala. (Aveam să aflăm a doua zi, în ziua morţii.)
Gazda mea, Teo Migdalovici, a prins firul şi l-a evocat pe George Pruteanu cu simpatie, în urma foarte recentei polemici pe care a avut-o cu Maestrul la TVR, pe tema ortografierii fonetice a “străinismelor”: el pro, ea contra, totul terminîndu-se cu o jovială cafea la bufetul TVR-ului. De unde să fi ştiut Teo că aceea avea să fie poate ultima cafea a lui George Pruteanu? Am măgulit-o pe draga mea prietenă spunîndu-i că numai ea ar putea să-i facă faţă lui Pruteanu în direct.
Eu personal n-aş fi putut: era un vulcan. L-am cunoscut; i-am luat – împreună cu Filip Stoler – un interviu, cînd cu “legea limbii”, şi l-am resimţit dominant şi copleşitor. I-am fost adversar pe tema obligativităţii traducerilor din publicitate; apoi în scandalul Scornelius (cel cu “produsele Eminescu”); precum şi în chestiunea manelelor. Ar fi trebuit să polemizez în direct cu domnia-sa – eu ca avocat al maneliştilor – în emisiunea lui Bucurenci: m-a salvat, ca un clopoţel, o iminentă plecare în străinătate. De fiecare dată eu făceam pe ultra-liberalul, în raport cu Maestrul, căruia îi revenea rolul reacţionarului. S-o recunoaştem: ne complăceam să-i luăm la mişto fixismele şi atitudinea de Caton intransigent. Dar îl admiram cu toţii pentru că avea curajul opiniei şi pentru că, în numele bunului-simţ şi al binelui public, îndrăznea să facă apel la reguli, într-o societate tot mai confuză.
Ultima oară l-am întîlnit la tîrgul Gaudeamus. Venise la standul Companiei, interesat de monumentala Cronologie a Bucureştilor. L-am snobat: îi purtam încă rancună după ce mă atacase dur în urma ştirilor deformate despre Scornelius/”Eminescu la produs”. Dacă m-ar fi citit din sursă originară, ar fi aflat că Scornelius îi împărtăşea crezurile, doar că le exhiba – poate – ceva mai strident. În fond, Scornelius nu-i decît un alter ego prutenian al meu – deopotrivă erudit şi ludic; şi mai ales preocupat de “propăşirea tinerimii”.
Acum, la ceasul regretelor, îmi cer iertare. George Pruteanu avea tot dreptul să nu mă citească o dată; întrucît el m-a citit – cu toată atenţia – întîia dată: atunci cînd încă debutam ca poet. Ei bine, da: criticului literar George Pruteanu îi datorez prima cronică (neaşteptat de favorabilă) a versurilor mele, în ‘96. Acum ar fi nedelicat, dar mai tîrziu voi cita un fragment din acele cuvinte care îmi fac atîta cinste şi care mi-au dat, la vremea lor, atîta încredere.
Mulţumiri, Maestre. Iertare, Domnule Profesor.

Pe aceeaşi temă:
Răzvan Codrescu, La moartea lui George Pruteanu
Două pricomigdale la parastasul lui Pruteanu

Una: cică (nu am văzut cu ochii mei, dar mi se pare foarte verosimil) anunţul morţii lui George Pruteanu la TV a fost dat sub titlul “breaking news”…
A doua, apropo de chinurile teribile pe care le suferă cazul oblic în limba română (mai ales de cînd cu Kosovo şi greva de la Dacia): o doamnă mă întreabă azi pe culoarele Casei Scînteii “nu ştiţi pe aici un birou al România Mare?”
(Pruteanu, care a lucrat o vreme în acea clădire şi a fost – printre altele – şi PRM-ist, era undeva prin preajmă: îl simţeam chicotind.)
UPDATE… ba nu, scuze – ACTUALIZARE: Ultima bomboană amară pe coliva Maestrului a aşezat-o primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, atunci cînd s-a simţit nevoit să-l pomenească pe GP pentru “eforturile CARE le-a făcut pentru ca limba română să fie corect folosită”…

(Poţi să-l înghiţi cu O Ursus sau cu UN Stella…)

Aţi văzut reclamele în care actorii îşi spun unul altuia “ia un aspirin”?
Eu unul îi simt cum îi buşeşte rîsul la înregistrarea voice-over-ului.
Mi-i şi imaginez, aşa cum mi-i imaginez rîzînd pe telespectatori.
Şi tot aşa mi-i imaginez rîzînd pe oamenii de marketing de la Bayer, în momentul în care au briefuit agenţia cu noua directivă, aceea de a-i determina pe români să înceteze să mai spună, aşa cum au făcut timp de 100 de ani, aspirină; ci să-i înveţe varianta chipurile “corectă”, aşa, cum e însuşi brandname-ul original: Aspirin (wow-yeah)…
Acuma. Partea cea mai rizibilă e că, de obicei, oamenii ăştia sînt de formaţie medici. Şi închipuiţi-vi-i pe nişte medici spunîndu-şi: “Dă-mi şi mie puţin insulin” sau “cel mai bun ar fi penicilinul” sau “săracul, secretă prea mult adrenalin“… E clar că totul e o mare ipocrizie merceologică din care Bayer nu are de cîştigat decît antipatia românului simplu.
Este încă un caz de sfidare a consumatorului român, tratat ca un aborigen căruia i se vînd cioburi colorate. Dacă “aspirină” a ajuns un substantiv comun ŞI în limba română – este spre gloria producătorului Bayer. E ceea ce au înţeles Xerox şi Bic, care se bucură de acelaşi caz de preluare a brand-ului în vocabularul comun; şi au ştiut să profite de asta.
Cuvîntul aspirină nu poate fi folosit de alţi producători ca termen generic pentru acid acetilsalicilic, tocmai pentru că e marcă înregistrată Bayer. Dar… de ce Bayer nu îşi foloseşte propria marcă? – Mister…
Se vede că – în ochii responsabililor zonali de la Bayer – nu ne comparăm noi cu francezii, italienii şi hispanofonii, ale căror variante lingvistice au căpătat respectul cuvenit: AspirinE, AspirinA (vezi pozele). Deci – se poate. Noi, ca naţie bananieră, nu merităm atîta bătaie de cap: ia mai bine să înveţe românul să zică “ia un aspirin” (wow-yeah)…

Related links:
Războiul aspirinelor
Dezacorduri în publicitatea românească

Mai întîi a citit fi-miu pe o pungă de cereale Nestlé care face reclamă filmului Asterix la Olimpiadă: în loc de gali, scria galezi. L-am corectat şi i-am spus, fără milă pentru necunoscutul coleg tălmaci: “ăla care a tradus e un prost”. După care copilul a continuat să citească pe pungă, spunînd de fiecare dată gali în loc de (hm… mi-e şi jenă să repet) galezi. Ştiţi, genul acela de traducător care zice estonian în loc de eston, serb în loc de sîrb etc.
M-am gîndit la miile, poate sutele de mii de pungi de cereale cu inepţia asta pe ele, întru prostirea şi mai dihai a tinerilor dacoromani. Le-ar trebui cîte un tătic filolog ataşat, eventual cu scotch, ca la promoţii, care să facă erata cuvenită.
Apoi, fireşte, am fost cu fi-miu la film, să văd pe Depardieu cu burtă dungată şi Delon în pulpele goale (waaah, plictis olimpian… dar, mă rog, copiii rîd la strîmbături)… Aveam o presimţire… şi da: aşa a fost, de fiecare dată era subtitrat galezi… Era traducerea oficială, aprobată de ACIN şi nu-mai-ştiu-cin’…, pentru Gaulois. Dacă ar fi fost Galles, sinonimul franţuzesc întotdeauna la plural, poate că tălîmbii s-ar fi dumirit…
Evident, fi-miu a sesizat: “iarăşi proştii ăştia – nu ştiu că se spune GALI!”
O undă de mirare m-a străbătut cînd, într-o anumită secvenţă, am văzut tradus corect perşi… nu persani, cum ar fi fost de aşteptat. Deci dobitocul de traducător a avut totuşi un dram de cultură ca să discearnă între locuitorii antici ai Persiei şi cei de mai tîrziu…
În fond, de ce ar fi atît de important să ştim ce-i cu popoarele astea străvechi? Păi, pur şi simplu pentru că anumite neamuri celtice, înrudite cu galii, au intrat şi în etnogeneza noastră… De la GALaţi la Pietroasele (cel puţin) celţii au lăsat urme mai mult decît grăitoare. Iar specialiştii au identificat în folclorul românesc un ditai filonul celtic… Ei, da: Asterix este şi neam cu noi (merci Turambar).
Numai că l-a tradus un mocofan, monşer…
(În weekendul următor am fost la Alvin şi veveriţele: al treilea film din ultimul sezon în care văd tradus compas în loc de busolă… Să mai zic că subtitrarea n-avea diacritice? Deja n-aş mai uimi pe nimeni…)

de Florin Dumitrescu, din B-24-FUN-ul de azi

Am fost printre cei mai munciţi oameni din industria filmului

În anii ’90 am tradus filme la Cinematecă.
Pentru cine nu ştie: multe pelicule de arhivă nu erau subtitrate. Şi era mai simplu să se tocmească, la fiecare rulare, câte un translator la microfon; metodă care rotunjea veniturile multor studenţi, tineri universitari… sau deseori simpli ageamii, mai mult sau mai puţin cinefili.
Se traducea „la liber”, fără script, doar cu filmu-n faţă şi căştile pe urechi. Erai la prima vizionare? Traduceai atunci, pe loc, în timp ce tatonai filmul. Nu puteai să dai dai înapoi: apucai să spui ceva, era bun spus! Îţi scăpa porumbelul? Auzeai râsete-n sală…
Eu mă limitasem la italiană şi franceză. Engleză nu luasem, dar de multe ori, ca spectator, îmi venea să intru-n cabină şi să smulg microfonul colegilor anglişti. Culmea nesimţirii o atingeau translatorii care acopereau replicile, de multe ori cu un mare ăăă… Era clar că nu ştiau să traducă şi se simţeau vulnerabili faţă de cei care ar fi înţeles. Nici nu traduceau corect, nici nu te lăsau să auzi ce se zice-n film! Eu, dimpotrivă, îmi strecuram tălmăcirea printre dialoguri, cu abilitate şi cu deplină transparenţă, invitându-i pe cei din sală să se bucure de vocile actorilor şi, la o adică, să-mi verifice şi mie prestaţia. Nu le puteam egala pe Irina Nistor sau pe Ana Haş, maestre absolute, dar mă străduiam să le calc pe urme.
Într-o seară, am mers cu viitoarea mea soţie să vedem Vocea lunii la sala Union. Ne lăsaserăm amândoi de tradus filme, dar nu şi de mers la Cinematecă. Era o ocazie rară să vedem acest ultim Fellini cu Benigni protagonist. Din pragul cabinei mă salută un amic, cunoscut pentru gafele de traducere:
- Ce mă fac, n-am mai văzut filmul şi am auzit că e greu, se vaită el.
- Lasă-mă pe mine, îi zic.
Nici eu nu văzusem filmul, dar… Era singura cale să salvez seara logodnicei mele, a mea şi a celor 200 de spectatori! A fost ultima oară când am tradus la Cinematecă. Şi am plătit bilet s-o fac.

federico fellini roberto benigni la voce della luna cinematheque

Jupîn Mironescu evidenţiază ID-ul gamei de mezeluri speciale Jupân Ignat. De aici porneşte o discuţie despre cît de fină este “bucătăria” elaborării şi comunicării brand-urilor cu specific neaoş românesc…
Primul comment e al meu (fără diacritice, sorry).